Capitolul 20 – Legarea lui Satan, domnia Domnului Isus vreme de 1.000 de ani și judecata finală în fața lui Dumnezeu Tatăl

0
4

APOCALIPSA 20

ÎNCEPUTUL ȘI SFÂRȘITUL

ÎMPĂRĂȚIEI DE O MIE DE ANI

Apocalipsa 20:1

(1) Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger (2) care ținea în mână cheia Adâncului și un lanț mare.

1. Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger = introduce o nouă etapă a vedeniei. Aceasta este cea de-a treia ocazie când un înger este văzut coborând din cer (Apocalipsa 10:1; 18:1).

2. Care ținea în mână cheia Adâncului și un lanț mare = acesta este cel de-al doilea eveniment care are legătură cu „Adâncul”. În Apocalipsa 9:1, un înger a primit cheia Adâncului. În acest pasaj, îngerul care coboară din cer ține în mână cheia Adâncului. Având în vedere natura acestui eveniment, probabil cheia nu este una literală. Acest înger are autoritatea de a deschide și de a închide Adâncul. În aceeași ordine de idei, probabil nici lanțul nu este unul literal, ci reprezintă autoritatea de a restricționa mișcările cuiva.

Apocalipsa 20:2-3

(1) El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satan, (2) și l-a legat pentru o mie de ani. (3) L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, și a pecetluit intrarea deasupra lui, (4) ca să nu mai înșele neamurile (5) până ce se vor împlini cei o mie de ani. (6) După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puțină vreme.

1. El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satan = indică îngrădirea completă a triumviratului: după ce a relatat deja judecata veșnică împotriva fiarei și a proorocului mincinos, autorul descrie încarcerarea temporară a balaurului. În acest moment nu ni se spune care este destinul său veșnic. Identificarea balaurului drept șarpele cel vechi, Diavolul sau Satan, este necesară pentru a face o deosebire între balaurul compozit (Apocalipsa 12:3) și balaur (Apocalipsa 12:7).

2. L-a legat pentru o mie de ani = arată scopul pentru care îngerul coboară cu un lanț în mână. Noțiunea de a lega o ființă supranaturală cu un lanț, i-a făcut pe anumiți comentatori să afirme că acest pasaj este metaforic. Prin urmare, nici numărul de ani nu este literal. Totuși, în Marcu 6:17 citim că Irod însuși l-a arestat pe Ioan, și l-a legat în închisoare. Ambii termeni, „închis” și „legat”, sunt folosiți în Apocalipsa 20:2 cu privire la Satan. Noțiunea că, din moment ce Satan este o ființă spirituală, el nu poate fi legat fizic, se bazează pe o presupunere falsă.

3. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo și a pecetluit intrarea deasupra lui = anunță închiderea lui Satan în Adânc. Ideea transmisă aici pare a fi aceea de restrângere a libertății de mișcare: el este închis și legat timp de o mie de ani.

4. Ca să nu mai înșele neamurile = arată scopul închiderii lui Satan timp de o mie de ani. El este tatăl minciunii (Ioan 8:44) și al înșelării (Apocalipsa 12:9) și, astfel, a înșelat în mod sistematic lumea. În timpul lucrării Sale pe pământ, Isus avertiza că înșelarea va fi o caracteristică marcantă a vremurilor escatologice (Matei 24:5).

5. Până se vor împlini cei o mie de ani = arată durata încarcerării Satanei și timpul în care neamurile nu vor fi înșelate. În acest moment se ridică o întrebare evidentă cu privire la națiuni: vor mai fi popoare pe pământ după Armaghedon? Apocalipsa 19:19 afirmă că fiara, împărații pământului și oștirile lor se vor aduna pentru războiul cel mare. Matei 25:31 arată că națiunile pământului se vor aduna pentru a fi judecate. Între aceste popoare vor fi atât oi cât și capre. Oile vor moșteni împărăția pregătită pentru ele dinainte de întemeierea pământului. Prin urmare, cu siguranță vor mai fi popoare pe pământ după bătălia Armaghedonului și în timpul împărăției de o mie de ani.

6. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puțină vreme = oferă motivul pentru închiderea temporară a lui Satan. Fiara și proorocul mincinos au primit pedepse veșnice în urma bătăliei Armaghedonului, dar Satan nu a primit o astfel de pedeapsă. Aparent, motivul este acela că Dumnezeu încă mai are planuri cu el. În acest moment, încă nu ni se spune de ce va fi eliberat și ce va face după perioada în care a fost închis. Perioada de timp în care Satan va avea permisiunea de a lucra pe pământ este indicată de expresia puțină vreme. Dincolo de înțelesul normal al expresiei, nu putem afirma nimic cu certitudine.

Apocalipsa 20:4

(1) Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata. (2) Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul (3) din pricina mărturiei lui Isus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, (4) și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei, (5) și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. (6) Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de ani.

1. Și am văzut niște scaune de domnie, și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata = astfel începe un nou segment al vedeniei lui Ioan. Această vedenie are de-a face cu evenimente legate de perioada de o mie de ani, în care balaurul va fi închis. Ioan afirmă că a văzut tronuri, la plural. Când Ioan vede aceste tronuri, ele deja sunt ocupate. Cei ce ședeau pe aceste scaune de domnie au primit judecata, adică abilitatea și dreptul de a judeca.

Identitatea celor ce șed pe scaunele de domnie nu este prezentată explicit. În contextul domniei milenare a lui Hristos, aceste persoane trebuie să fie sfinții care au fost credincioși de-a lungul veacurilor. În afara acestui moment, nu mai avem nicio menționare a legăturii sfinților în general cu domnia de o mie de ani a lui Hristos. Totuși, spre deosebire de martirii decapitați, despre care se va vorbi mai jos, aceste persoane sunt deja așezate pe scaunele de judecată când Ioan le vede. Ei și-au primit deja dreptul de a face judecată, prin urmare învierea lor trebuie să fi avut loc înainte ca Ioan să-i vadă. Această idee este în armonie cu Apocalipsa 11:18, care arată că răsplătirea sfinților are loc înainte de revărsarea urgiei lui Dumnezeu, prin judecățile potirelor. Deoarece domnia de o mie de ani are loc după judecățile potirelor, înseamnă că sfinții au fost deja judecați și așteaptă cu anticipație începutul domniei lui Hristos.

2. Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul = începe descrierea unui al doilea grup de persoane ce au legătură cu domnia de o mie de ani a lui Hristos. Deși mulți comentatori generalizează acest grup, făcându-l să-i reprezinte pe toți sfinții de-a lungul istoriei, o astfel de concluzie nu are suport textual. Ioan afirmă clar că membrii acestui grup au fost decapitați. Verbul pelikizein înseamnă „a tăia capul cu toporul”, deci descrierea este cât se poate de clară. Unii încearcă să lege Apocalipsa 6:9, care se referă la martiri, de Apocalipsa 20:4, afirmând că se are în vedere același grup, dar aceasta reprezintă o generalizare a asemănărilor și o neglijare a diferențelor.

A afirma că Ioan se referă la toți credincioșii când descrie acești martiri reprezintă o neglijare grosolană a limbajului și a adevărului. Decapitarea cu toporul limitează aplicarea Apocalipsa 20:4 la cei ce au fost uciși în felul acesta, pe când Apocalipsa 6:9 folosește un alt termen care descrie moartea din diverse cauze. Cu totul altfel stau lucrurile în Apocalipsa 20:4. În acest verset sunt descrise două grupuri: cei ce sunt așezați pe scaunele de domnie și credincioșii cărora li se tăiase capul.

3. Din pricina mărturiei lui Isus și din pricina lui Dumnezeu = prezintă o motivație pozitivă a faptului că acești oameni au fost uciși. Ei au continuat să mărturisească faptul că Isus este Domnul. Cuvântul lui Dumnezeu se referă la poruncile lui Dumnezeu: acești „creștini” nu s-au lepădat de Domnul, ci au rămas credincioși Cuvântului lui Dumnezeu.

4. Și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei = continuă descrierea martirilor decapitați. Totuși, autorul prezintă și câteva motive negative pentru moartea lor. Conjuncția și din limba greacă poate fi tradusă și prin cuvântul chiar, conferind înțelesul de pe lângă. Astfel, Ioan nu prezintă un al treilea grup de persoane care sunt înviate. Ioan continuă să descrie aceiași martiri decapitați, oferind motive suplimentare pentru moartea lor. Prin ascultarea lor de Dumnezeu au supărat fiara: a rămâne credincios lui Isus Hristos pune o persoană în postura de adversar al fiarei.

Sfinții cărora li s-a tăiat capul au refuzat să se închine fiarei sau chipului ei, această închinare reprezentând cerința supremă pentru a continua traiul pe pământ în timpul domniei balaurului. Gravitatea refuzului de a se închina fiarei este dovedită prin consecințele lui: tăierea capului. Scriptura nu ne spune de ce decapitarea este metoda pedepsei capitale preferate de fiară. De-a lungul istoriei bisericii, uciderea credincioșilor a îmbrăcat câteva forme: (1) arderea pe rug, (2) răstignirea, (3) aruncarea la fiarele sălbatice, (4) împușcarea, (5) înfometarea, (6) decapitarea, iar lista ar putea continua. Tăierea capului pare a solicita cel mai mic efort: nu ai nevoie decât de un topor ascuțit.

5. Și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână = continuă să descrie motivul pentru care creștinii decapitați și-au pierdut viața în timpul domniei balaurului. Devotamentul față de Hristos împiedică acceptarea oricărui fel de loialitate față de fiară. În mod normal rezultatul este moartea.

Faptul că sfinții cărora li s-a tăiat capul au fost prigoniți de către fiară și de către proorocul mincinos limitează în mod clar grupul la care se face referire. Domnia fiarei se limitează la cei trei ani și jumătate ce vor preceda parousia Domnului. Deci, sfinții cărora li s-a tăiat capul nu se referă la toți credincioșii de-a lungul istoriei, ci trebuie să fie doar cei prigoniți de Satan/Anticrist/fiară în timpul celei de-a doua jumătăți a celei de-a șaptezecea săptămâni profetice a lui Daniel. De asemenea, expresia se limitează doar la credincioșii de după răpirea Bisericii, altfel și aceștia ar fi fost luați odată cu ceilalți la răpire. Prin urmare, acești oameni au murit după răpire, dar înainte de bătălia Armaghedonului.

De aici se naște o întrebare: va mai fi cineva mântuit după răpire? Evident că da. Textul care începe cu Matei 25:31 arată că, înainte de împărăția de o mie de ani, va fi o judecată a despărțirii oilor de capre. Singurul mod în care la acea judecată pot să vină „oi” este dacă mântuirea lor a avut loc după răpire.

6. Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de ani = arată esența acestei vedenii: martirii decapitați au înviat. Zan este verbul din limba greacă folosit aici, cu înțelesul de a trăi. În context, acest cuvânt poate însemna numai „a se ridica dintre cei morți sau a învia”. Verbul este folosit cu privire la învierea lui Isus în Apocalipsa 2:8 și are același sens în Fapte 9:41 și în Matei 9:18. Când este folosit în legătură cu cei morți, se referă întotdeauna la o restaurare a vieții fizice.

Amileniștii, în încercarea de a submina înțelesul literal și direct al Scripturii, susțin că aici este vorba despre o înviere spirituală. Cu alte cuvinte, în sens paulin, sfinții încep să domnească cu Hristos din momentul mântuirii (Efeseni 2:6; Coloseni 3:10). Totuși, o astfel de concluzie este contrazisă clar de contextul care urmează: despre acești oameni ni se spune că vor domni împreună cu Hristos timp de o mie de ani. Mulți fac presupunerea greșită că Psalmul 90:4, repetat în 2 Petru 2:8, care spune că „o zi este ca o mie de ani, și că o mie de ani sunt ca o zi”, reprezintă un motiv valabil pentru a spiritualiza înțelesul textului din Apocalipsa 20:4. În acele versete este folosită în mod evident o figură de stil: nu ni se spune că o zi este egală cu o mie de ani. În al doilea rând, timpul este văzut acolo din perspectiva lui Dumnezeu, nu din perspectiva omului. Nimic din Apocalipsa 20:4 nu sugerează o interpretare figurată. Pentru a spune că domnia credincioșilor este una spirituală, va trebui să spunem că acum Satan este legat și închis, o afirmație a cărei absurditate este evidentă. Numai cei naivi sau cu prejudecăți teologice ar putea susține că Satan a fost legat în ultimii două mii de ani. Apostolul Pavel afirmă că necredincioșii sunt orbiți (înșelați) în mod continuu cu privire la Evanghelie (2 Corinteni 4:4). Fapte 5:3 declară explicit că Satan l-a inspirat pe Anania să mintă pe Duhul Sfânt.

Apocalipsa 20:5

(1) Ceilalți morți n-au înviat până nu s-au sfârșit cei o mie de ani. (2) Aceasta este întâia înviere.

1. Ceilalți morți n-au înviat până ce nu s-au sfârșit cei o mie de ani = face un contrast între acest grup și martirii înviați în Apocalipsa 20:4. Dacă în Apocalipsa 20:4 este identificat un singur grup de credincioși, atunci ar trebui să concluzionăm că numai martirii sunt înviați. Apocalipsa 3:18 declară că acei ce vor birui vor ședea cu Hristos pe scaunul Lui de domnie. Prin urmare, Apocalipsa 20:4 se referă cel puțin la două grupuri. Atunci, la cine se referă expresia „ceilalți morți?”

Premileniștii vor spune că „ceilalți morți” se referă la necredincioși. Sfinții de-a lungul istoriei care au murit înainte de pecetea a șasea sunt înviați între cea de-a șasea și cea de-a șaptea pecete, iar cei cărora li s-a tăiat capul după răpire sunt înviați chiar înainte de începutul Împărăției de o mie de ani. Învierea generală a celor răi are loc la finalul Împărăției de o mie de ani.

Amileniștii susțin că „ceilalți morți” se referă la ceilalți nelegiuiți și probabil câțiva neprihăniți. Totuși, această abordare dă naștere unei probleme majore. Dacă „au înviat” se referă la un act spiritual în Apocalipsa 20:4, atunci trebuie să se refere tot la ceva spiritual și în Apocalipsa 20:5. Problema este următoarea: cum pot cei nelegiuiți să vină la viață în chip spiritual? Dacă „a învia” este un eveniment spiritual în Apocalipsa 20:4, cum se poate ca același verb să se refere la o înviere fizică în Apocalipsa 20:5, fără a avea niciun indiciu în text care să-l ajute pe cititor să înțeleagă această schimbare? Astfel de „transformări” nu sunt caracteristice textului.

2. Aceasta este întâia înviere = clarifică semnificația învierii credincioșilor cărora li s-a tăiat capul. Învierea lor face parte dintr-un eveniment mai larg, care poate fi descris corect prin termenul „întâia înviere”. Deoarece doar sfinții decapitați sunt înviați în Apocalipsa 20:4, acest eveniment trebuie să facă parte dintr-un întreg mai mare. Învierea îi va include și pe sfinții din întreaga istorie. Singura soluție biblică este să apelăm la soluția dată de apostolul Pavel, care afirmă în 1 Corinteni 15:22-24 că:

„Și după cum toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Hristos; dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos. În cele din urmă va veni sfârșitul, când El va da împărăția în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire și orice putere.”

Pavel delimitează în mod clar câteva grupuri care constituie „cea dintâi înviere”. Isus Hristos este descris ca fiind cel dintâi rod. În mod metaforic, lucrul acesta înseamnă că, mai târziu, va urma secerișul deplin. Pavel folosește o figură de stil preluată din agricultură. Orice fermier știe că o recoltă nu se coace toată deodată. De obicei, o mică porțiune se coace prima, apoi cea mai mare parte din recoltă este coaptă, iar o mică porțiune se coace ultima. Ca urmare, indiferent că o persoană face parte din cele dintâi roade, din recolta generală sau din ultimul seceriș, toată roada va fi considerată ca făcând parte din seceriș. Indiferent când este culeasă roada, este un singur seceriș.

Următoarea strângere a roadei coapte (învierea morților) va avea loc la venirea (parousia) Domnului. Apostolul Pavel o descrie ca o „răpire” a celor neprihăniți, vii și morți și arată că acest eveniment va avea loc la venirea Domnului (1 Tesaloniceni 4:13). Apocalipsa 20:4 afirmă că un ultim grup (secerișul târziu) va încheia secerișul început odată cu învierea lui Isus, al credincioșilor cărora li s-a tăiat capul și care este este ultima parte a „învierii dintâi”.

Apocalipsa 20:6

(1) Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere! (2) Asupra lor a doua moarte nu are nicio putere; (3) ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos; și vor împărăți cu El o mie de ani.

1. Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere = aceasta este a cincea din cele șapte fericiri din cartea Apocalipsa. Această binecuvântare anunță importanța de a face parte din „prima înviere”. Toți cei ce au parte de ea sunt binecuvântați și sfinți. Aceasta face ca doar cei neprihăniți să fie parte din „prima înviere”. Chiar dacă în Apocalipsa nu se vorbește despre învierea de după mia de ani ca fiind „a doua înviere”, această fericire ne face să înțelegem că o astfel de concluzie este absolut necesară. Trebuie să existe o altă înviere, iar cei ce au parte de ea sunt lipsiți de sfințenie.

2. Asupra lor a doua moarte nu are nicio putere (autoritate) = prezintă un al doilea motiv pentru care cei ce au parte de întâia înviere sunt binecuvântați: moartea a doua nu are efect asupra lor. Expresia moartea a doua apare de patru ori în Apocalipsa. Apocalipsa 20:14 definește moartea a doua ca fiind iazul de foc sau pedeapsa veșnică. Toți cei ce au parte de întâia înviere nu se tem de pedeapsa veșnică. Aceasta înseamnă că niciunul dintre cei ce au parte de prima înviere nu este necurat sau condamnat, ceea ce confirmă că întâia înviere are de-a face numai cu cei neprihăniți.

Nu așa stau lucrurile cu cei ce vor avea parte de învierea generală, de la finalul împărăției de o mie de ani, și care îi va include atât pe cei neprihăniți cât și pe cei nelegiuiți care au murit acesta. Cea de-a doua moarte va avea putere asupra celor ce-i aparțin și care vor fi la această înviere. Moartea fizică desparte omul de orice oportunitate de a experimenta prezența lui Dumnezeu. Moartea a doua face același lucru, însă pentru veșnicie.

3. Ei vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos, și vor împărăți cu El o mie de ani = prezintă un contrast puternic. În loc să fie separați de prezența lui Dumnezeu (moartea a doua), cei ce au parte de prima înviere vor sluji ca preoți ai Lui și ai lui Hristos. Acesta este exact opusul morții a doua: nu numai că aceștia vor fi înviați ca să trăiască în prezența lui Dumnezeu, ci Îi vor sluji ca preoți.

Dumnezeu a avut întotdeauna un reprezentant ca preot pe pământ. Primul preot pe care-l întâlnim în Scriptură este Melhisedec (Geneza 14:18-20). Într-un pasaj tainic și minunat, acesta apare și dispare, fără a i se prezenta începutul și sfârșitul. Mai târziu, Israel devine o împărăție fără preoți. Funcția preotului era să-l reprezinte pe om înaintea lui Dumnezeu. Prin intermediul jertfelor, preotul comunica cu Dumnezeu în favoarea omului. Atunci, în ce sens vor sluji credincioșii înviați ca preoți ai lui Dumnezeu și lui Hristos? În timpul împărăției de o mie de ani, sfinții vor domni împreună cu Hristos. Slujba lor va cuprinde reprezentarea lui Hristos în fața locuitorilor împărăției și viceversa.

Faptul că domnia sfinților înviați este limitată la o mie de ani semnalează un detaliu important: această domnie nu poate fi o domnie spirituală, în cer. Promisiunea Domnului față de biruitorii din Apocalipsa 2:26-27 nu ar avea niciun sens dacă se are în vedere o domnie spirituală. Dacă sfinții ar domni în cer în sensul descris în Apocalipsa 2:26-27, domnia lor nu ar avea un impact vizibil asupra națiunilor pământului. A folosi expresia „o mie de ani” pentru a descrie domnia actuală a sfinților (deja două mii de ani pentru Biserică și, poate, mai puțin de șase luni pentru cei ce vor fi uciși înainte de revenirea Domnului) golește acest concept de orice înțeles. Apocalipsa 5:10 spune clar că cei ce au fost răscumpărați prin sângele lui Hristos „vor domni pe pământ”.

Apocalipsa 20:7-8

(1) Când se vor împlini cei o mie de ani, (2) Satan va fi dezlegat. (3) Și va ieși din temnița lui ca să înșele neamurile, care sunt în cele patru colțuri ale pământului, pe Gog și pe Magog, (4) ca să-i adune pentru război. (5) Numărul lor va fi ca nisipul mării.

1. Când se vor împlini cei o mie de ani = îl translatează pe cititor la finalul perioadei de o mie de ani. Nu ni se dă niciun detaliu cu privire la desfășurarea vieții în timpul celor o mie de ani. Faptul că autorul face referire de șase ori la o perioadă de o mie de ani nu-i abate din drum pe cei ce insistă să interpreteze numerele din cartea Apocalipsa în mod figurat. Ioan afirmă că această perioadă va avea un început, se va întinde pe o anumită perioadă de timp și apoi se va sfârși printr-un eveniment semnificativ.

2. Satan va fi dezlegat = indică un eveniment semnificativ care este gata să aibă loc. Se confirmă că izolarea lui Satan se va desfășura într-un loc ce poate identificat în mod justificat drept o închisoare.

3. El va ieși din temnița lui ca să înșele neamurile care sunt în cele patru colțuri ale pământului, pe Gog și pe Magog = arată intenția lui Satan pentru momentul când este dezlegat: își va relua campania de a-L elimina pe Fiul femeii care domnește peste neamuri.

De unde au apărut aceste neamuri? Apocalipsa 19:11-21 vorbește despre nimicirea națiunilor pământului. Totuși, Apocalipsa 19:11-21 nu afirmă că fiecare neam și popor de pe fața pământului a fost distrus, ci ne spune că împărații pământului au fost nimiciți împreună cu oștirile lor. Aceasta nu ne duce la concluzia că orice persoană din fiecare popor de pe fața pământului a fost ucisă. De fapt, Matei 25:31 înainte arată clar că pe pământ vor rămâne oameni din toate națiunile dintre care vor fi alese oile (cei ce-L urmează pe Isus Hristos). Aceste persoane vor moșteni împărăția pământească. În timpul perioadei de o mie de ani, populația pământului va crește foarte mult (Isaia

45:17 înainte). Din moment ce persoanele care vor intra în Împărăția lui Dumnezeu pe pământ vor avea trupuri fizice și vor putea avea copii, generațiile următoare vor avea de ales dacă-L vor urma pe Hristos sau nu. Astfel, El va trebui să domnească peste națiuni cu un toiag de fier (Apocalipsa 2:26-27). Zaharia 14:16-19 afirmă că:

Toți cei ce vor mai rămânea din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului, se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oștirilor și să prăznuiască sărbătoarea corturilor. Dacă unele din familiile pământului nu vor dori să se suie la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Domnul oștirilor, nu va cădea ploaie peste ele. Dacă familia Egiptului nu se va sui, dacă nu va voi, nu va cădea ploaie nici peste ea; va fi lovită cu aceeași urgie cu care va lovi Domnul neamurile care nu se vor sui să prăznuiască sărbătoarea corturilor.

Faptul că Hristos va domni cu un toiag de fier indică o oarecare ostilitate a neamurilor. Evident că după aproximativ 25 generații ale omenirii, când aceștia vor avea de ales între a-L urma pe Hristos sau urma pe Satan, mulți vor alege să nu mai aibă de a face cu grija și controlul Lui. Cei ce nu vor fi loiali Domnului vor fi înșelați de Satan pentru a porni o nouă campanie împotriva Fiului. Aparent, lipsa credinței lor în lucrarea Lui mântuitoare va afecta și ideea pe care o au ei cu privire la puterea și tăria Lui.

Nu avem un răspuns satisfăcător pentru expresia „Gog și Magog” în acest moment al relatării în Apocalipsa 20. Gog din țara lui Magog este un dușman a lui Israel, după cum afirmă Ezechiel 38-39. Relația între Ezechiel 38-39 și Apocalipsa 20 nu poate fi definită în acest moment.

4. Ca să-i adune pentru război = indică scopul lui Satan în strângerea acestor națiuni ostile.

5. Numărul lor va fi ca nisipul mării = descrie imensa oștire pe care Satan o va înșela să i se alăture în bătălia sa. Nisipul mării este o figură de stil folosită în Scriptură pentru a indica un număr copleșitor (Geneza 41:39; Iosua 11:4; Judecători 7:12). Pentru a strânge o asemenea armată va trebui să fie înregistrat un număr uriaș de nașteri în timpul celor 25 generații de oameni din timpul Împărăției Fiului.

Apocalipsa 20:9

(1) Și ei s-au suit pe fața pământului, și (2) au înconjurat tabăra sfinților și cetatea preaiubită. (3) Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit.

1. Și ei s-au suit pe fața pământului = arată locul în care va avea loc această bătălie finală între Satan, cu oștirile lui, și Hristos. Fața pământului reprezintă traducerea cuvântului g

expresie transmite ideea că această imensă oștire a călătorit împreună cu Satan de pe toată lățimea pământului (din cele patru colțuri) pentru a ajunge la câmpul de bătălie. Aceasta sugerează că națiunile se împrăștiaseră pe fața pământului, cât mai departe posibil de domnia și influența Fiului.

2. Au înconjurat tabăra sfinților și cetatea preaiubită = aceasta este destinația oștirii nenumărate care-l însoțește pe Satan. Cuvântul „tabără” reprezintă o traducere a cuvântului grecesc paremballein. Termenul se poate referi la o așezare omenească. Din moment ce Isus Hristos domnește pe pământ, poporul Său (sfinții) nu au nevoie să se pregătească pentru vreo bătălie. De aceea, tabăra se referă la oameni în general. Tabăra sfinților și orașul preaiubit sunt încercuite de oștiri nenumărate.

Cetatea preaiubită se referă evident la Ierusalim. Întrebarea este dacă se referă la Noul Ierusalim sau nu. Fără îndoială că Ierusalimul va renaște ca oraș în timpul Împărăției de o mie de ani. Apocalipsa 16:19 declară că, în timpul judecății potirelor, Ierusalimul va fi distrus de către cel mai puternic cutremur care a zguduit vreodată pământul. Nu putem afirma cu certitudine dacă „cetatea preaiubită” se referă la Ierusalimul pământesc sau la noul Ierusalim care este veșnic. Indiferent care ar fi opțiunea aleasă, nu putem fi categorici în privința ei.

3. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit = arată soluția pe care Dumnezeu o dă acestei probleme: El îi arde pe cei nelegiuiți. Ce se va întâmpla cu sfinții care vor trăi în trupuri fizice (neglorificate pe pământ la acea vreme) nu ni se spune. Nu ni se sugerează că ei vor primi o glorificare instantanee.

Apocalipsa 20:10

(1) Și Diavolul, care-i înșela, a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă, (2) unde este fiara și prorocul mincinos, (3) și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor.

1. Și Diavolul, care-i înșela, a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă = arată destinația veșnică a lui Satan: el va fi aruncat în iazul de foc și de pucioasă.

2. Unde este fiara și proorocul mincinos = confirmă faptul că Satan primește aceeași pedeapsă. El va ajunge acolo unde sunt deja fiara și proorocul mincinos, care fuseseră aruncați în iazul de foc cu o mie de ani în urmă. Acest lucru confirmă că pedeapsa celor nelegiuiți este veșnică. După o mie de ani, fiara și proorocul mincinos încă sunt chinuiți, fără a fi anihilați (nimiciți).

3. Ei vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor = natura veșnică a pedepsei aplicate celor nelegiuiți este cât se poate de clară.

Apocalipsa 20:11

(1) Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb, și pe Cel ce ședea pe el. (2) Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui, (3) și nu s-a mai găsit loc pentru ele.

1. Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb și pe Cel ce ședea pe el = introduce cea de-a șasea etapă a acestei vedenii. Cei ce încearcă să submineze cronologia din Apocalipsa 19:11 – 20:15 trebuie să nege o serie de detalii foarte clare. Cronologia este cât se poate de naturală, dacă o luăm așa cum o prezintă Ioan. După Împărăția de o mie de ani, Dumnezeu va permite o revoltă satanică finală, care îi va îndepărta pe toți necredincioșii de pe fața pământului pentru totdeauna. După ce îl va pedepsi pe diavol, Dumnezeu îi va judeca pe toți oamenii răi din toată istoria omenirii. Această judecată este prezentată în Apocalipsa 20:11-15.

Un scaun de domnie mare și alb diferențiază acest tron de toate celelalte tronuri menționate până acum în Apocalipsa. Persoana care șade pe tron nu este identificată explicit, dar în situațiile precedente, „Cel ce șade pe tron” este Dumnezeul Atotputernic.

2. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui = adaugă un detaliu semnificativ la imaginea scaunului de domnie și a Celui ce șade pe el. Pământul și cerul au fugit: înțelesul acestei expresii este prezentat în propoziția următoare.

3. Nu s-a mai găsit loc pentru ele = acesta este înțelesul expresiei au fugit.

Momentul în care apare acest anunț este problematic. Dacă versetul ar fi la timpul viitor, n-ar mai fi nicio problemă, dar Apocalipsa 21:1 declară că „cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră”. Ordinea arată că acest eveniment are loc după judecata generală a nelegiuiților din toată istoria omenirii și a celor neprihăniți care au murit în timpul Împărăției de o mie de ani. Tocmai de aceea așezarea anunțului în Apocalipsa 20:11 este problematică. Două versete mai târziu, în Apocalipsa 20:13, ni se spune că: „Marea a dat înapoi pe morții care erau în ea; moartea și locuința morților au dat înapoi pe morții care erau în ele…” Anunțarea învierii morților care vor proveni din surse care ar fi trebuit să piară deja este problematică.

Unii comentatori încearcă să ofere o soluție, interpretând Apocalipsa 20:11 metaforic: cerul și pământul încearcă să fugă de frica judecății lui Dumnezeu, dar nu pot găsi un loc unde să se ascundă.

Alte abordări susțin ideea că învierea generală a morților și nimicirea cerului și a pământului ar putea avea loc simultan. O idee și mai radicală sugerează că ordinea originală a textului a fost schimbată. Prin urmare, locul versetului 11 este mai târziu. Totuși, o soluție mai bună ar fi să observăm mijlocul literar folosit de Ioan. În Apocalipsa 20:11 el prezintă sfârșitul cerului și al pământului înainte de judecarea celor morți în Apocalipsa 20:12. În Apocalipsa 20:12

prezintă judecarea celor morți, înainte de învierea lor redată în Apocalipsa 20:13. Aceasta arată că Ioan nu prezintă o cronologie strictă în aceste versete. Așezând versetul 11 acolo unde este, Ioan încearcă să arate cititorului că se referă la judecata finală care va preceda Împărăția veșnică a lui Dumnezeu. El face acest lucru pentru a crea o distincție pentru judecata care are loc chiar înainte de începutul Împărăției de o mie de ani și care este descrisă în Matei 25:31 înainte.

Deoarece atât versetul 11 cât și 12 încep cu formula introductivă am văzut, este cel mai probabil ca Ioan să prezinte un rezumat în versetul 11. În versetul 11 accentul se pune pe „scaunul de domnie cel mare și alb și Cel ce ședea pe el”. Apariția „scaunului de domnie mare și alb” semnalează sfârșitul absolut al lucrurilor dintâi.

Apocalipsa 20:12

(1) Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. (2) Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. (3) Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea.

1. Și am văzut pe morții mari și mici stând în picioare înaintea scaunului de domnie = introduce cea de-a șaptea etapă în ordinea vedeniei care a început în Apocalipsa 19. Ioan afirmă că morții stau în picioare în fața tronului. Motivul pentru care Ioan îi numește pe acești oameni morți este pentru a lega versetul 12 de versetul 5. „Morții” care nu au înviat la începutul Împărăției de o mie de ani sunt înviați acum, pentru a fi judecați. Cititorul va trebui să observe că „cei vii” nu sunt menționați aici. Acest lucru susține concluzia că glorificarea lor trebuie să fi avut loc la scurt timp după nimicirea celor răi sau va urma după pedepsirea finală a nelegiuiților.

2. Niște cărți au fost deschise; și a fost deschisă o altă carte care este cartea vieții = pare să indice două grupuri de cărți.

3. Morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea = arată scopul acelor cărți. Cărțile (spre deosebire de Cartea Vieții) relatează faptele morților. Expresia după faptele lor trebuie să se refere la faptele nelegiuite ale morților.

Apocalipsa 20:13

(1) Marea a dat înapoi pe morții care erau în ea; (2) Moartea și Locuința morților au dat înapoi pe morții care erau în ele. (3) Fiecare a fost judecat după faptele lui.

1. Marea a dat înapoi pe morții care erau în ea = introduce sursele din care provin morții. Nu este clar de ce Ioan se referă aici la mare ca o sursă a morților. Acest verset este dificil de interpretat, având în vedere distrugerea pământului menționată în Apocalipsa 20:11.

2. Moartea și Locuința morților au dat înapoi pe morții care erau în ele = reprezintă a doua sursă a morților care se prezintă la această judecată. Relația exactă dintre Moarte și Locuința morților nu este definită în Apocalipsa.

3. Fiecare a fost judecat după faptele lui = reafirmă scopul învierii acestor morți.

Apocalipsa 20:14

(1) Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. (2) Iazul de foc este moartea a doua.

1. Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc = pare să sfideze logica. Moartea nu este o persoană, deci cum poate să aibă aceeași soartă ca și cei nelegiuiți?

2. Iazul de foc este moartea a doua = este o exprimare problematică deoarece nu avem nicio dovadă că Moartea și Locuința morților ar fi suferit prima moarte. Probabil motivul pentru care Ioan personifică Moartea și Locuința morților este acela de a accentua finalul lor, ca instrumente ale judecății lui Dumnezeu.

Apocalipsa 20:15

(1) Oricine n-a fost găsit scris în Cartea vieții (2) a fost aruncat în iazul de foc.

1. Oricine n-a fost găsit scris în Cartea vieții = faptul că se va face apel la această carte în acest moment indică posibilitatea că unii vor apărea scriși în Cartea Vieții. Acest detaliu susține concluzia că și sfinții aflați în viață pe pământ vor muri în timpul Împărăției de o mie de ani a lui Hristos.

2. A fost aruncat în iazul de foc = este o consecință a faptului de a nu avea numele scris în Cartea Vieții.

Capitolul 20 – Legarea lui Satan, domnia Domnului Isus vreme de 1.000 de ani și judecata finală în fața lui Dumnezeu Tatăl
5 (100%) 1 vot/voturi

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here