CAPITOLUL 11
ÎMPLINIREA TEXTULUI DIN DANIEL 9:24
(Judecata trâmbiței a 7-a)
Apocalipsa 11:1-2
Apoi (1) mi s-a dat (2) o trestie asemenea unei prăjini. Și mi s-a zis: (3) Scoală-te și măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul și pe cei ce se închină în el. Dar (4) curtea de afară a Templului las-o afară nemăsurată, (5) căci a fost dată neamurilor, (6) care vor călca în picioare Sfânta Cetate (7) patruzeci și două de luni.
1. Din punct de vedere gramatical, capitolul 11 începe destul de abrupt. De obicei, anumiți indicatori gramaticali sugerează tipul de tranziție de la un capitol la altul. Chiar dacă acești termeni nu sunt întotdeauna vizibili, ei sunt cât se poate de clari în textul original din limba greacă. Între capitolele 10 și 11 lipsește conexiunea gramaticală. Totuși, există un motiv logic pentru care conținutul capitolului 11 vine imediat după capitolul 10. Îngerul cel puternic a anunțat sfârșitul „zăbavei” lui Dumnezeu în pedepsirea celor nelegiuiți de pe pământ care poartă responsabilitatea uciderii urmașilor Săi credincioși. Acolo ni s-a spus ce „urmează” dar nu ni s-a spus „de ce”. De ce este anunțat atât sfârșitul „zăbavei lui Dumnezeu” în mod atât de dramatic, după cea de-a șasea trâmbiță, chiar înainte ca îngerul să sune din trâmbița a șaptea?
Capitolul 11 va arăta că anunțul încheierii „amânării” stabilite de Dumnezeu nu este nici surprinzător, nici neașteptat. De fapt, acesta are loc în momentul hotărât clar de Dumnezeu în ordinea desfășurării evenimentelor. În armonie cu restul scrierilor Noului Testament, ordinea evenimentelor sfârșitului este cunoscută în cartea Apocalipsa, dar momentul exact când vor avea loc aceste evenimente nu este cunoscut. Prin urmare, capitolul 10 reprezintă un indicator cronologic. Pe lângă aceasta, capitolul 11 va explica de ce Ioan trebuie să prorocească împotriva noroadelor, neamurilor, limbilor și împăraților.
Încă o observație: comentatorii moderni se grăbesc prea tare să spiritualizeze acest capitol. Deși Ioan folosește figuri de stil pentru a-și comunica mesajul, acesta nu reprezintă un temei suficient pentru a afirma că în Apocalipsa 11 nimic nu este literal sau legat de viitor. Singurul obstacol în calea interpretării unei împliniri literale viitoare a Apocalipsa 11 îl reprezintă prejudecățile intelectuale ale teologilor contemporani.
2. O trestie = similar cu Ezechiel 40:3, Ioan primește un instrument de măsurare a distanței.
3. Scoală-te și măsoară templul lui Dumnezeu, și altarul și pe cei ce se închină în el = explică ce trebuie să măsoare Ioan. În mod clar, Ioan este pe pământ, deoarece îngerul puternic din capitolul 10 a coborât din cer și s-a așezat pe pământ. Nu ni se spune cum ar putea ajunge Ioan la templu când va face măsurătoarea acestuia și care sunt rezultatele măsurătorii. Templul lui Dumnezeu face referire directă la lăcașul lui Dumnezeu de pe pământ. Putem fi siguri că în cer nu există o curte din afară, pe care Neamurile să o poată călca în picioare. „Templul (naos) lui Dumnezeu” este menționat în Apocalipsa 11:19, cu mențiunea că este în cer. Prin aceasta, templul ceresc este separat de templul de pe pământ. Două cuvinte grecești pot fi traduse prin cuvântul templu: naos și hieron. De obicei, naos se referă la clădirea în care se află Sfânta Sfintelor, iar hieron se referă la întreaga zonă a Templului, care include atât clădirea în care este locul preasfânt cât și curțile templului.
Începând de la clădirea în care este Locul Preasfânt (naos) Ioan trebuie să măsoare altarul. Deoarece altarul tămâierii este în locul sfânt, care este înlăuntrul clădirii în care este și Locul Preasfânt, altarul la care se face referire aici este, cel mai probabil, altarul în care se aduc arderile de tot. În templul lui Irod, acest altar era așezat în curtea preoților, care este prima zonă pe care o vede cel ce iese din clădirea în care este Locul Preasfânt.
Cel de-al treilea lucru pe care trebuie să-l măsoare Ioan are de-a face cu cei ce se închină în (lângă) el (altarul din curtea preoților). „Cei ce se închină” în acest loc specific sunt preoții. Firește că Ioan nu va măsura oamenii în același fel în care se măsoară o clădire. Astfel, Ioan trebuie să numere preoții care se închină în zona altarului pentru arderile de tot. De ce vrea Dumnezeu ca aceste trei entități să fie numărate/ măsurate? Vom reveni mai târziu asupra acestei întrebări.
4. Dar curtea de afară a templului las-o nemăsurată = este cea de-a doua jumătate a instrucțiunilor primite de Ioan. El nu trebuie să măsoare curtea de a afară, întrucât această zonă a fost dată Neamurilor, deci nu trebuie să fie măsurată.
5. Căci a fost dată Neamurilor = explică motivul pentru care curtea de afară nu trebuie măsurată. Dumnezeu a decis, prin decret suveran, să permită ca această curte de afară, rezervată ca loc în care Neamurile să I se închine Lui, să fie dezonorată de către aceștia. Termenul „Neamuri” se referă, de obicei, la cei ce nu fac parte din poporul evreu.
6. Ei vor călca în picioare sfânta cetate = arată ce vor face neamurile. A călca în picioare este o figură de stil. Înseamnă „a abuza și a dezonora”. „Sfânta cetate” face referire clară și directă la Ierusalim. Totuși, unii se îndoiesc că aici este avut în vedere orașul literal, Ierusalimul de pe pământ. Unii afirmă că aici se are în vedere în mod spiritual „mama orașelor”. Aceste argumente demonstrează o prejudecată împotriva unei interpretări literale a acestui capitol. Fiind reședința pământească a Dumnezeului Atotputernic, Ierusalimul era numit „sfânta cetate” în Vechiul Testament (Isaia 52:1; Neemia 11:1). Neamurile vor dezonora acest loc de închinare înaintea lui Dumnezeu și vor comite abuzuri împotriva orașului.
7. Patruzeci și două de luni = definește perioada de timp în care „sfânta cetate” va fi călcată în picioare. Patruzeci și două de luni înseamnă trei ani și jumătate sau o mie două sute șaizeci de zile. Acest număr concret are un fundal istoric în cartea lui Daniel. Prorocul Daniel a prezis o perioadă viitoare în istoria omenirii, pe care el a denumit-o în câteva moduri: (1) o vreme, vremi și o jumătate de vreme (Daniel 7:25; 12:7); (2) o jumătate de săptămână (Daniel 9:27); (3) o mie două sute șaizeci de zile (Daniel 19:11). Faptul că în Apocalipsa se face referire la o perioadă a istoriei omenirii care este, de asemenea, descrisă ca: (1) o mie două sute șaizeci de zile (Apocalipsa 11:3; 12:6); (2) o vreme, vremi și o jumătate de vreme (Apocalipsa 12:14); și (3) patruzeci și două de luni (Apocalipsa 11:2) confirmă legătura cu cartea prorocului Daniel.
Acest cadru unic de timp este legat prin profeție de domnia „prințului”. Comentatorii Scripturii nu au niciun dubiu că, atât cartea Daniel cât și Apocalipsa, vorbesc despre împlinirea unui eveniment profetic. Totuși, se naște o problemă cu privire la împlinirea însăși. Preteriștii argumentează că evenimentele sunt sinonime și că au fost împlinite în anul 70 d.Hr., odată cu distrugerea Ierusalimului. Cei ce spiritualizează textul văd o împlinire în desfășurare, Dumnezeu și poporul Său luptând împotriva răului din lume. Perspectiva viitoristă înțelege o împlinire literală viitoare a prorociilor lui Daniel confirmate în cartea Apocalipsa.
Daniel prezice că o fiară (un împărat) care se ridică din mare va prigoni poporul lui Dumnezeu o vreme, vremi și o jumătate de vreme. Cartea Apocalipsa confirmă această prezicere (Apocalipsa 12-13). Întrebarea esențială o reprezintă legătura dintre acest eveniment și călcarea în picioare „a sfintei cetăți” de către Neamuri, timp de 42 luni. În Luca 21:24 citim că „(evreii) vor cădea sub ascuțișul sabiei, vor fi luați robi printre toate neamurile și Ierusalimul (Sfânta Cetate) va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini vremurile neamurilor”. Domnul Isus indică în mod profetic că abuzul împotriva evreilor și a Ierusalimului va fi declanșat de o distrugere fără seamăn prin intermediul „oștilor” (Luca 21:20). După cum arată Luca 21:12, această teribilă distrugere și ducere în robie a Ierusalimului și a evreilor va începe în timpul generației ucenicilor și se va încheia odată cu venirea Împărăției lui Dumnezeu. Acest eveniment profetic care a început în anul 70 d.Hr. va continua „până se vor împlini vremurile neamurilor”. Deci, preteriștii au dreptate pe jumătate, iar pe jumătate se înșală.
Evenimentele din anul 70 d.Hr. au împlinit această prorocie, dar nu au împlinit toată prorocia. Evenimentele necesare pentru a inaugura revenirea Domnului au început, dar revenirea Lui încă n-a avut loc. În context, o caracteristică a „vremurilor Neamurilor” este abuzul împotriva Ierusalimului de către Neamuri. Acest abuz este reprezentat de disprețul lor fundamental față de Ierusalim ca oraș a lui Dumnezeu pe pământ. Disponibilitatea lor de a se închina altor dumnezei, chiar în locul unde adevăratul Dumnezeu al cerurilor Își are reședința este una din cele mai grave și abuzive fapte din istoria omenirii. Dumnezeu va îngădui acest lucru în timpul vremii Neamurilor. Ultimii trei ani și jumătate din această dispensație a Neamurilor vor fi cei mai răi ani din istorie. În această perioadă va fi comis abuzul suprem asupra Ierusalimului. Acest eveniment va fi prezentat în detaliu în Apocalipsa 12-13.
Totuși, motivul pentru care acest detaliu apare tocmai aici în cadrul cărții este acela că, în timp ce se desfășoară abuzul Neamurilor asupra Ierusalimului și asupra evreilor, Dumnezeu Își face un popor al Său, dintre Neamuri. Taina lui Dumnezeu (lucrarea specială a lui Dumnezeu în Isus Hristos de a aduce pe mulți dintre Neamuri la slavă) se încheie odată cu sfârșitul „vremii Neamurilor”. Aceste două procese se desfășoară și culminează concomitent. Deși Dumnezeu Și-a revărsat harul asupra Neamurilor, aceștia au răspuns harului Său printr-un abuz împotriva poporului Său (evreii) și împotriva orașului său (Ierusalim). „Încheierea zăbavei” înseamnă și sfârșitul abuzului Neamurilor asupra poporului lui Dumnezeu și asupra orașului sfânt. Pedepsirea acestor călcători ai orașului sfânt al lui Dumnezeu este prima prorocie a lui Ioan, ca împlinire a trimiterii lui să prorocească împotriva multor noroade, neamuri, limbi și împărați.
Apocalipsa 11:3
(1) Voi da (2) autoritate (3) celor doi martori ai Mei, (4) să prorocească, (6) îmbrăcați în saci (5) o mie două sute șaizeci de zile.
1. Voi da = avem aici o nouă observație abruptă: nu putem identifica nicio conexiune gramaticală. Totuși, există o conexiune logică. Lucrarea și moartea celor doi martori evrei reprezintă un alt exemplu și un nou motiv pentru lucrarea profetică a lui Ioan împotriva noroadelor, a neamurilor, a limbilor și a împăraților. În mod concret, mânia lui Dumnezeu îndreptată împotriva locuitorilor pământului (noroade, neamuri, limbi și împărați). Vorbitorul neidentificat din Apocalipsa 11:1 (mi s-a zis) este identificat în Apocalipsa 11:3 (voi da). Vorbitorul este nimeni altul decât Dumnezeu Însuși.
2. Autoritate = cuvântul nu apare în textul original, dar traducătorii îl adaugă pentru a-l ajuta pe cititor să înțeleagă mesajul lui Ioan.
3. Cei doi martori ai mei = îi identifică pe cei ce au primit autoritate din partea lui Dumnezeu. Prin articolul hotărât din limba greacă, Ioan indică familiaritatea cititorilor cu cei doi martori – o identitate redată nu prin nume și date personale, ci prin roluri specifice. Versetul 4 va detalia această chestiune.
Speculații aberante și inutile cu privire la identitatea celor doi martori au umplut multe pagini. În acest joc al ghicirii, numele cel mai des pronunțate sunt Enoh și Ilie. Datorită faptului că ambii martori sunt tratați cu cruzime și uciși cu violență, este puțin probabil că aceștia reprezintă personaje istorice, care au trăit cândva în Israel. Domnul Isus Însuși afirmă că cei vii „nu se vor pocăi” nici dacă ar învia cineva din morți (Luca 16:31). Această afirmație a fost dovedită chiar prin învierea Lui. De asemenea, având în vedere că acești doi martori sunt uciși, este extrem de improbabil ca Dumnezeu să învieze niște uriași ai credinței ca Moise, Ilie, Enoh, sau orice alt erou al credinței din Vechiul Testament, doar pentru a fi uciși pe străzile Ierusalimului. O altă observație care se ridică împotriva identificării lor cu persoane din istoria poporului Israel, în special cu Ilie, are de-a face cu lucrarea celor doi martori.
Lucrarea lui Ilie este definită clar în Maleahi 4:5-6 unde se spune: „Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie, înainte de a veni Ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată. El va întoarce inima părinților spre copii și inima copiilor spre părinții lor, ca nu cumva la venirea Mea, să lovesc țara cu blestem”.
La ce se referă Maleahi aici? Domnul Isus ne ajută să înțelegem mesajul acestui text. El afirmă în Matei 17:11: „Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie, și să așeze din nou toate lucrurile…” Această afirmație duce la concluzia că trebuie ca ca Ioan Botezătorul să fie Ilie, în sens figurativ. Totuși, versetul ar sprijini și concluzia că adevăratul Ilie, personajul istoric, va reveni. Domnul Isus face un rezumat al misiunii lui Ilie: el va așeza din nou toate lucrurile și va aduce reconciliere în poporul Israel. Cititorul trebuie să observe cu atenție cuvintele Domnului: Ilie va așeza din nou toate lucrurile. Nu ni se spune că va încerca sau va dori doar să le așeze din nou, ci chiar va face lucrul acesta. O astfel de lucrare nu face parte din misiunea celor doi martori. Prin urmare, cel mai bine e să concluzionăm că ei vor fi două persoane care vor trăi în viitor și pe care Dumnezeu îi va folosi într-o slujire care ne va aduce aminte de Moise și de Ilie (motivul va fi prezentat mai jos).
4. Ei vor proroci = explică lucrarea celor doi martori. În Apocalipsa 11:10 aceștia sunt numiți în mod clar proroci. Ei vor îndeplini același rol pe care l-au avut prorocii Vechiului Testament: vor aduce oamenilor un mesaj din partea lui Dumnezeu și vor pronunța judecata împotriva celor ce vor refuza să asculte. Nu ni se spune clar ce vor proroci, dar obiectul pedepsei anunțate de ei este prezentat în mod apăsat.
5. O mie două sute șaizeci de zile = este durata lucrării celor doi martori. Această desemnare numerică are legătură cu Daniel 7:26 și 12:7. Este vorba de același cadru de timp în care orașul sfânt va trece prin cel mai groaznic abuz și dezonoare pe care neamurile au adus-o vreodată împotriva lui.
6. Îmbrăcați în saci = descrie îmbrăcămintea martorilor și ne dă un indiciu cu privire la conținutul prorociilor lor. „Sacul” (în accepțiunea Vechiului Testament) era de obicei făcut din părul aspru al unor animale cum ar fi caprele sau cămilele. Geneza 37:34 indică sacul ca o haină de jale. 1 Împărați 20:31-32 arată că purtarea sacului dovedește smerenie în fața autorității (vezi, de asemenea, Daniel 9:3). Haina de sac poate fi un termen care să indice dorința după iertare în momentul pocăinței, fapt evidențiat în Ioan 3:5-8. Zaharia 13:7 spune că sacul a reprezentat îmbrăcămintea prorocilor în diverse ocazii (vezi Isaia 20:2). Zaharia mai spune că purtarea sacilor a fost sau va fi un obicei pentru cei ce vor încerca să înșele poporul lui Dumnezeu. Astfel îmbrăcămintea de sac a unui proroc poate dovedi o sinceritate adevărată sau falsă. Îmbrăcămintea de sac ar trebui să certifice autenticitatea prorocului.
Apocalipsa 11:4
Aceștia sunt (1) cei doi măslini și (2) cele două sfeșnice care stau înaintea (3) Domnului pământului.
1. Cei doi măslini = ne oferă un nou indiciu cu privire la identitatea celor doi martori. Aceasta este o aluzie explicită la Zaharia 4:14, unde cei doi măslini sunt identificați drept „cei doi unși care stau înaintea Domnului întregului pământ”. Nu ni se spune clar cine sunt cei doi unși, însă această descriere explică de ce a folosit Ioan articolul hotărât în versetul 3. Cititorii lui Ioan îi înțelegeau pe acești martori ca figuri profetice, deși nu le cunoșteau numele sau identitatea.
2. Cele două sfeșnice = un al doilea indiciu cu privire la cei doi martori, care de asemenea pare să facă aluzie la Zaharia 4:11.
3. Domnul pământului = Dumnezeu Însuși.
Apocalipsa 11:5
(1) Dacă umblă cineva să le facă rău, (2) le iese din gură un foc, care mistuie pe vrăjmașii lor; și dacă vrea cineva să le facă rău trebuie să piară în felul acesta.
1. Dacă umblă cineva să le facă rău = această afirmație este cel puțin curioasă. De ce ar vrea cineva să le facă rău? A face rău înseamnă a lovi sau a răni, cu implicația că acest rău este nemeritat. Prin urmare, oricine ar vrea să le facă rău acestor martori, motivația este una nelegiuită. Ioan îi descrie pe cei care vor vrea să le facă rău celor doi martori drept „dușmanii lor”.
2. Le iese din gură un foc = acesta este unul din motivele pentru care mulți comentatori consideră că semnificația cărții Apocalipsa este doar spirituală sau simbolică. Nu putem să ne imaginăm că foc adevărat ar putea ieși din gura unor oameni. Nu-i așa? Ieremia 4:14 vorbește metaforic despre Cuvântul lui Dumnezeu care este ca un foc. Totuși, faptul că Ioan accentuează această afirmație, repetând-o: „Dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta” prezintă un argument puternic pentru o interpretare literală aici. În istoria Vechiului Testament, în special a prorocului Isaia, există folosirea miraculoasă a unui foc adevărat, în semn de judecată. Mai mult, Ioan descrie moartea vrăjmașilor celor doi martori ca fiind prin mistuire. Incinerarea cu foc este un mod eficient de a scăpa de dușmani.
Apocalipsa 11:6
(1) Ei au putere să închidă cerul, (2) ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor. Și (3) au putere să prefacă apele în sânge, și (4) să lovească pământul cu orice fel de urgie, (5) ori de câte ori vor voi.
1. Ei au putere să închidă cerul = este primul din cele trei prerogative ale celor doi martori. Putere ar fi tradus mai bine ca autoritate. Această prerogativă le este atribuită ambilor martori. Deși de obicei Ilie este cel la care ne gândim când este vorba despre închiderea cerului pentru a nu ploua, ambii martori au această autoritate. Este interesant că Ilie a închis în realitate cerul, timp de trei ani și jumătate, în care nu a plouat, în timpul lucrării sale pe pământ (Luca 4:25; Iacov 5:17).
2. Ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor = acesta este rezultatul închiderii cerului. Faptul că nu va cădea ploaie în zilele prorociei lor reprezintă o judecată aspră. Lipsa ploii timp de trei ani și jumătate înseamnă că este posibil ca poporul Israel să supraviețuiască, dar cu mare dificultate. Apa va deveni foarte rară și scumpă. Având în vedere judecățile trâmbițelor și ale potirelor care afectează sursele de apă sărată și de apă dulce, este clar că cei doi martori își vor limita influența asupra unei zone geografice specifice – Ierusalimul și împrejurimile sale fiind incluse în această zonă.
3. Ei au putere (autoritate) să prefacă apele în sânge = aceasta este cea de-a doua prerogativă a martorilor. Nu numai că vor opri ploaia, ci vor distruge sursele de apă de pe pământ. Prefacerea apei în sânge ne aduce aminte de Moise. Totuși, ambii martori au această prerogativă.
4. (Ei au putere) să lovească pământul cu orice fel de urgie = aceasta este cea de-a treia prerogativă a celor doi martori, amândoi având această abilitate. Martorii au la dispoziție un spectru nelimitat de urgii; nu este o limită de câte ori pot lovi pământul; întreaga suprafață a pământului le poate cădea victimă. Perspectiva nu este deloc bună pentru locuitorii pământului.
5. Ori de câte ori vor voi = arată că Dumnezeu le-a dat acestor martori posibilitatea să aleagă cât de des să lovească pământul. Prin aceasta, Dumnezeu dovedește o încredere imensă în cei doi martori.
Apocalipsa 11:7
Când (1) își vor isprăvi mărturisirea lor, (2) fiara care se ridică din Adânc (3) va face război cu ei, (4) îi va birui și îi va omorî.
1. Când își vor isprăvi = avem o trimitere în urmă la cele o mie două sute șaizeci de zile (Apocalipsa 11:3). Este necesar ca cititorul să înțeleagă în care jumătate a celei de-a șaptezecea săptămâni profetice a lui Daniel va avea loc lucrarea profetică a celor doi martori. Unii comentatori sunt de părere că această săptămână nu are nimic de-a face cu evenimentele din Apocalipsa 4-19. Însă detaliile lingvistice, teologice, semantice și istorice fac o astfel de concluzie inacceptabilă. Ne vom ocupa de această întrebare mai târziu, în capitolele 12-13.
Când își vor isprăvi cei doi martori lucrarea: în prima sau în cea de-a doua jumătate a celei de-a șaptezecea săptămâni profetice a lui Daniel? Suntem convinși că ei vor proroci și vor chinui pe locuitorii pământului în timpul celei de-a doua jumătăți a celei de-a șaptezecea săptămâni profetice a lui Daniel. Lucrarea specifică a celor doi martori dovedește că Apocalipsa 10-11 coincide cu finalul celei de-a șaptezecea săptămâni profetice și începutul perioadei de șaptezeci și cinci de zile care va urma. Dumnezeu afirmă în Apocalipsa 11:3 că va da autoritate celor doi martori ai Săi, care vor proroci o mie două sute șaizeci de zile. Aceste zile înseamnă patruzeci și două de luni, trei ani și jumătate, sau o vreme, vremi și o jumătate de vreme.
Acești indicatori de timp sunt identificați concret numai în cartea lui Daniel și în Apocalipsa. În fiecare caz, se are în vedere aceeași perioadă profetică – a doua jumătate a celei de-a șaptezecea săptămâni profetice a lui Daniel (9:27). Daniel 7:25, 12:7 și Apocalipsa 13:5 arată că „o vreme, vremi și o jumătate de vreme” sau „patruzeci și două de luni” este perioada de timp alocată fiarei pentru a-i prigoni pe sfinții lui Dumnezeu. Daniel 9:27 spune că „prințul” va avea la dispoziție o jumătate de săptămână, ceea ce înseamnă trei ani și jumătate, pentru a prigoni poporul lui Dumnezeu. Apocalipsa 12:6 și 14 afirmă că „o mie două sute șaizeci de zile” sau „o vreme, vremi și o jumătate de vreme” este perioada de timp în care Dumnezeu va ocroti „femeia” în pustie de prigoana lui Anticrist. Nu există nicio îndoială din partea celor care așteaptă o împlinire viitoare a celei a șaptezecea săptămâni profetice a lui Daniel că aceste șase texte menționate mai sus se referă la cea de-a doua jumătate a săptămânii a șaptezecea.
Apocalipsa 11:3 reprezintă cea de-a șaptea referire explicită la o perioadă de trei ani și jumătate pe care o avem în cărțile Daniel și Apocalipsa. Misiunea de a dovedi că Apocalipsa 11:3 nu se referă la cea de a doua jumătate a celei de-a șaptezecea săptămâni profetice a lui Daniel apasă pe umerii celor ce au altă convingere. Poate că această întrebare ar fi rămas nerezolvată, dacă nu am avea cele trei vai-uri care urmează. Așezarea strategică a lucrării celor doi martori între primul și cel de al doilea vai dovedește, fără îndoială, că slujirea lor are loc în timpul celei de a doua jumătăți a celei de-a șaptezecea săptămâni profetice a lui Daniel. Alegerea lui Ioan de a pune detaliile slujirii celor doi martori în Apocalipsa 11 este logică. Moartea celor doi martori coincide cu finalul celei de-a șaptezecea săptămâni și îi oferă încă un motiv lui Ioan de a „proroci împotriva multor noroade, neamuri, limbi și împărați”.
2. Fiara care se ridică din Adânc = este identificată drept adversarul principal al celor doi martori. Fiara (therion) nu este un animal sălbatic, ci un om sau o împărăție, exprimată în mod simbolic prin imaginea unui animal sălbatic. Comentatorii consideră că este vorba de o persoană malefică, în sensul că este și periculoasă, și capabilă de a face rău. Ioan dorește ca cititorul să înțeleagă că această fiară este, pe cât de periculoasă, pe atât de distrugătoare.
Ioan prezintă „fiara” tocmai aici din cauza relației dintre fiară și cei doi martori. Mulți comentatori tind să acorde o mare importanță faptului că Ioan folosește articolul hotărât cu privire la fiară. Aceasta ar demonstra că cititorii sunt familiarizați cu entitatea despre care este vorba, fără însă a-i cunoaște numele și identitatea. Într-adevăr, aceasta este prima menționare explicită a fiarei (singular) în cartea Apocalipsa. Totuși, fiarele (la plural) au fost prezentate în cea de-a patra pecete. Acolo, Ioan arată că „fiarele pământului” vor fi agenții morții înainte de revărsarea mâniei lui Dumnezeu.
Corespondenții literari ai fiarelor din Apocalipsa sunt foarte greu de identificat.
Apocalipsa 11:7 – fiara care se ridică din adânc
Apocalipsa 12:3 – un balaur roșu cu șapte coarne și zece capete
Apocalipsa 9 – balaurul cel mare, Satan
Apocalipsa 13:1 – o fiară care se ridică din mare, având zece coarne și șapte coarne.
Apocalipsa 10:11 – o altă fiară care se ridică din pământ (prorocul mincinos)
Apocalipsa 17:3 – o fiară de culoare stacojie (roșie) cu șapte capete și zece coarne și care se ridică din adânc (17:8)
Vezi discuția pe larg asupra identității fiarei în capitolele 12-13.
3. Va face război cu ei = descrie programul de lucru al „fiarei”. Cuvântul război nu este folosit, de obicei, pentru a descrie atacul împotriva a două persoane. Totuși, ținând cont de abilitățile celor doi martori, „fiara” va folosi orice mijloc posibil pentru a-i învinge. Acești doi martori valorează mai mult decât toate oștirile fiarei.
4. Îi va birui și îi va omorî = aceasta este împlinirea dorinței ucigașe de timp de trei ani și jumătate. După acești ani, în care martorii i-au chinuit pe locuitorii pământului fără milă, fiarei îi este dată acum permisiunea sau autoritatea de a-i omorî.
Apocalipsa 11:8
Și (1) trupurile lor moarte vor zăcea în piața (2) cetății celei mari, (3) care în înțeles duhovnicesc se cheamă „Sodoma” și „Egipt”, (4) unde a fost răstignit și Domnul lor.
1. Trupurile lor moarte vor zăcea în piața cetății = arată disprețul pe care fiara și închinătorii ei îl vor avea față de cei doi martori. Faptul că vor fi uciși este o dovadă că nu pot fi identificați cu Moise și Ilie sau cu alte ființe îngerești care să îndeplinească această misiune.
2. Cetatea cea mare = nu poate fi alta decât Ierusalimul, din motivele expuse mai jos.
3. În înțeles duhovnicesc = arată că autorul folosește o figură de stil. Cuvântul duhovnicesc reprezintă traducerea cuvântului grecesc pneumaticos. Același cuvânt este folosit la 1 Corinteni 2:14, fiind tradus prin „duhovnicesc”. Ioan subliniază următorul lucru: pentru a înțelege identitatea „cetății celei mari” se cere discernământ duhovnicesc. Cetatea cea mare este un oraș literal. Totuși, faima ei vine din motive diferite de cele obișnuite.
Primul indiciu al motivului faimei acestui oraș este titlul Sodoma. Fiind distrusă de Dumnezeu datorită imoralității grosolane (homosexualitate), Sodoma a devenit un sinonim cu nelegiuirea. Acest oraș este simbolul adus de Dumnezeu din pricina nelegiuirii (Deuteronom 29:23; Isaia 1:9; Ieremia 49:18; Amos 4:11; Țefania 2:9; Matei 10:15; Luca 10:12; 2 Petru 2:6; Iuda 7).
Cel de-al doilea indiciu al motivului faimei orașului cel mare este titlul Egipt. Egiptul nu este un oraș, ci o țară. Totuși, se face o comparație între ceea ce reprezintă acest stat. În Biblie, Egiptul reprezintă simbolul sclaviei (Deuteronom 5:6; Judecători 6:8; Neemia 9:17; Ieremia 34:13) și al idolatriei (Isaia 19:1; Ezechiel 20:7). Atât Sodoma cât și Egiptul au fost nimicite de Dumnezeu din pricina nelegiuirii lor.
4. Unde a fost răstignit și Domnul lor = acesta este cel de-al treilea și ultimul indiciu care identifică în mod clar cetatea cea mare. Această expresie identifică orașul drept Ierusalim. Totuși, mulți cercetători ai Scripturii nu acceptă o interpretare literală a acestui verset. Interpretarea spirituală se aplică doar Sodomei și Egiptului. Ierusalimul va fi pentru totdeauna cunoscut drept orașul răstignirii Domnului. Această afirmație susține mesajul Domnului că Ierusalimul este un oraș al nelegiuirii. Lucrurile stau așa deoarece Neamurile dezonorează locurile de închinare ale lui Dumnezeu și comit abuzuri împotriva orașului Lui cel sfânt.
Este pentru prima dată când, în cartea Apocalipsa, titlul de Domnul Îi este acordat în mod direct lui Isus. Acest titlu Îi este acordat lui Dumnezeu Tatăl în Vechiul Testament, însă în scrierile Noului Testament, Isus este Domnul. În Apocalipsa acest titlu Îi este acordat lui Dumnezeu Tatăl de 15 ori, în timp ce lui Isus Hristos Îi este acordat de 8 ori. Folosirea în sens absolut a acestui titlu demolează orice argument că acești martori nu ar face parte din familia bisericii. Acesta este termenul prin care Noul Testament descrie relația credinciosului cu Mântuitorul său.
Nu putem afirma în mod categoric dacă Ierusalimul și împrejurimile lui reprezintă singura țintă a lucrării celor doi martori. Totuși, faptul că ei sunt uciși în Ierusalim, fapt ce este în armonie cu faptele din Vechiul Testament, pare să sprijine concluzia că aici este centrul lor de operațiuni. În Luca 13:34, Domnul Isus afirmă că Ierusalimul este cetatea care-i omoară pe proroci.
Apocalipsa 11:9
Și (1) oameni din orice norod, din orice seminție, de orice limbă și de orice neam vor sta (3) trei zile și jumătate și (2) vor privi trupurile lor moarte, și (4) nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în pământ.
1. Norod.. seminție, limbă… neam = arată o prezență globală la Ierusalim în momentul morții celor doi martori. Nu ni se spune de ce se va aduna la Ierusalim o asemenea mulțime din toate colțurile lumii.
2. Vor privi trupurile lor moarte = este un detaliu neplăcut inclus în text. Aceasta este prima reacție a locuitorilor nelegiuiți ai pământului la primirea veștii că martorii au fost uciși. Oare de ce priveliștea trupurilor moarte ale celor doi martori va face plăcere acestui grup de oameni din toate colțurile lumii?
3. Trei zile și jumătate = este o referință literală. Nimic din context nu sugerează o interpretare figurativă.
4. Nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în pământ = aceasta sugerează un spirit de răutate. Aceasta este cea de-a doua reacție a locuitorilor nelegiuiți de pe pământ, la primirea veștii morții celor doi martori. După ce au fost chinuiți de către cei doi, locuitorii pământului nu sunt mulțumiți cu simpla lor moarte. Ei se bucură de faptul că trupurile moarte ale celor doi martori putrezesc pe străzile Ierusalimului. Această atitudine denotă mânia și ura pe care o vor avea locuitorii pământului față de cei doi martori.
Apocalipsa 11:10
Și locuitorii de pe (1) pământ (2) se vor bucura și se vor veseli de ei; și își vor trimite daruri unii altora (3) pentru că acești doi proroci chinuiseră pe locuitorii pământului.
1. Locuitorii de pe pământ = definește mai departe cine este mulțimea din toate colțurile lumii, adunată la Ierusalim. Această expresie și altele asemănătoare ei sunt folosite de 9 ori în Apocalipsa și întotdeauna se referă la oamenii nelegiuiți de pe pământ, ostili față de Dumnezeu și față de poporul Său. Locuitorii nelegiuiți ai pământului sunt prezentați în contrast cu cei ce aparțin lui Dumnezeu și a căror cetățenie este în cer.
2. Se vor bucura și se vor veseli de ei = aceasta este ce-a de-a treia reacție a locuitorilor nelegiuiți ai pământului față de moartea celor doi martori. Acești oameni se bucură cu adevărat de moartea celor doi martori. Atitudinea lor ne face să înțelegem mai bine câtă suferință au produs cei doi martori locuitorilor nelegiuiți ai pământului. „Se vor veseli” reprezintă cea de-a patra reacție a locuitorilor pământului. Un spirit de celebrare însoțește primirea unei vești bune.
Își vor trimite daruri unii altora reprezintă cea de-a cincea și ultima reacție a locuitorilor nelegiuiți ai pământului. Există informații istorice că, în vechime, oamenii obișnuiau să-și ofere daruri unii altora la sărbători, la căsătorii și în alte ocazii fericite. Totuși, evenimentele care implică un schimb de daruri sunt relativ rare, ceea ce subliniază bucuria specială trăită de locuitorii pământului la moartea celor doi martori. Din toate aceste lucruri este evident cât de mult i-au chinuit cei doi martori pe locuitorii pământului.
3. Pentru că acești doi proroci chinuiseră pe locuitorii pământului = acesta este motivul clar care a cauzat reacția locuitorilor nelegiuiți ai pământului. Observați că aici cei doi sunt numiți proroci. Ei au proclamat oamenilor voia lui Dumnezeu. De asemenea, au lovit pe locuitorii pământului cu urgii și pedepse. Nimic nu stârnește ura lumii mai mult decât predicarea și pedeapsa. Oricine vrea să se îndeletnicească cu aceste lucruri trebuie să fie pregătit să sufere.
Apocalipsa 11:11
(1) Dar după cele trei zile și jumătate, (2) duhul de viață de la Dumnezeu a intrat în ei. Și s-au ridicat în picioare, și (3) o mare frică i-au apucat pe cei ce i-au văzut.
1. După cele trei zile și jumătate = o expresie preluată din Apocalipsa 11:9. Mulți comentatori au încercat să dea un înțeles spiritual și alegoric acestor numere. Totuși, nu avem niciun temei biblic pentru a face așa ceva; Ioan se referă la o perioadă literală de trei zile și jumătate.
2. Duhul de viață de la Dumnezeu a intrat în ei = această expresie are paralele în Vechiul Testament (Geneza 1:30; 2:7; 6:17; Iov 32:8). După cum Dumnezeu i-a suflat în nări lui Adam suflare de viață în momentul creației, tot așa și cei doi proroci vor primi suflare de viață a doua oară. Aceasta este o imagine minunată a învierii tuturor celor ce așteaptă în morminte duhul de viață de la Dumnezeu.
3. O mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut = și această expresie are paralele în Noul Testament ca reacție la demonstrarea puterii supranaturale a lui Dumnezeu (Luca 1:12, 65; Fapte 5:5; 19:17).
Apocalipsa 11:12
(1) Și au auzit din cer un glas tare care le zicea: (2) „Suiți-vă aici!” (3) Și s-au suit într-un nor pe cer; iar (4) vrăjmașii lor i-au văzut.
1. Și au auzit din cer un glas tare care le zicea = această formulă se repetă adesea în cartea Apocalipsa. Glasul nu este identificat, însă este suficient de tare pentru ca toți locuitorii pământului să-l audă.
2. Suiți-vă aici = este aceeași poruncă, pe care a primit-o și Ioan în Apocalipsa 4:1
3. Și s-au suit într-un nor pe cer = expresia originală poate fi tradusă și „într-un nor” și „pe un nor”. Cei doi martori profetici sunt luați la cer în trup. Mijlocul de transport folosit este norul. În Biblie regăsim adesea norul ca un mijloc de transport divin (Fapte 1:9; 1 Tesaloniceni 4:17; Daniel 7:13; Isaia 19:1; Marcu 13:26; Exod 14:24).
4. Vrăjmașii lor = o identificare finală a locuitorilor nelegiuiți ai pământului.
Apocalipsa 11:13
(1) În clipa aceea (2) s-a făcut un mare cutremur de pământ, și (3) s-a prăbușit (4) a zecea parte din cetate. Șapte mii de oameni au fost uciși în cutremurul acesta de pământ. Și (5) cei rămași s-au îngrozit și au dat slavă Dumnezeului cerului.
1. În clipa aceea = vorbește despre judecata imediată a lui Dumnezeu, care a început după ridicarea celor doi martori la cer (Matei 8:12; 10:19; Luca 7:21; Ioan 4:53).
2. S-a făcut un mare cutremur de pământ = aceasta este judecata lui Dumnezeu împotriva locuitorilor nelegiuiți ai pământului strânși în imediata vecinătate a Ierusalimului.
3. S-a prăbușit a zecea parte din cetate = o sugestie clară că se are în vedere orașul literal. Unii comentatori continuă să insiste că Ioan se referă la un oraș ce reprezintă întreaga lume. Textul spune clar că a zecea parte din orașul Ierusalim se prăbușește.
4. Șapte mii de oameni au fost uciși în cutremurul de pământ = acest număr este pe cât de precis, pe atât de mic în comparație cu mulțimea de oameni care locuiesc acum în Ierusalim. Nu ni se spune dacă acest număr reprezintă a zecea parte din locuitorii Ierusalimului din acea vreme. Este, însă, evident simțul dreptății lui Dumnezeu: pentru uciderea celor doi martori profetici, șapte mii de suflete au murit în semn de dreaptă pedepsire.
5. O mare frică i-au apucat pe cei ce i-au văzut și cei rămași s-au îngrozit și au dat slavă lui Dumnezeu = aceasta este observația finală a lui Ioan legată de lucrarea celor doi martori. Reacțiile de frică și de slăvire a lui Dumnezeu sunt normale atunci când El Își manifestă puterea în mod supranatural.
Matei 17:6 ne spune că pe ucenici i-a apucat frica atunci când au auzit glasul lui Dumnezeu pe muntele schimbării la față. În Matei 27:54 ni se arată că sutașul și soldații care au executat răstignirea au fost cuprinși de „frică”. Matei 8:27 ne relatează frica ucenicilor și uimirea lor că Isus poate porunci vântului și mării.
Luca ne relatează o reacție tipică a oamenilor în urma unui eveniment supranatural și anume „ei au slăvit pe Dumnezeu” (Luca 13:13; 18:43). Marcu 2:12 ne spune că atât credincioșii cât și necredincioșii „dădeau slavă lui Dumnezeu” după minunea prin care Isus a vindecat pe omul paralizat coborât prin acoperiș de către prietenii săi. Aceste observații sunt importante deoarece unii comentatori vorbesc despre simpla convertire a unor locuitori ai pământului din împrejurimile Ierusalimului în urma acestui eveniment supranatural.
Scriptura folosește expresia a da slavă lui Dumnezeu în mai multe moduri. Mai întâi, ea poate să însemne „a spune adevărul” (Ioan 9:24). În al doilea rând, expresia poate fi rezumatul cinstei și a laudei pe care o persoană i-o atribuie lui Dumnezeu pentru bunătatea Lui (Luca 17:18; Fapte 4:21; 11:18; 12:23; 13:48; 21:20). Care este, deci, semnificația acestei expresii în ceea ce-i privește pe locuitorii nelegiuiți ai Ierusalimului strânși la Ierusalim? Probabil Fapte 13:38 ne va ajuta aici. Luca scrie că „Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta și preamăreau Cuvântul Domnului. Și toți cei ce erau rânduiți să capete viața veșnică au crezut”. Acest verset ne învață că, deși toți oamenii se bucurau și slăveau pe Dumnezeu, nu toți au crezut. Astfel, este posibil ca un necredincios să spună adevărul celor ce cred în Dumnezeul adevărului. De asemenea, deși cei ce sunt convertiți cu adevărat „dau slavă lui Dumnezeu”, nu este tot una să spună că toți cei care dau slavă lui Dumnezeu sunt mântuiți. Una este să recunoști puterea și abilitățile lui Dumnezeu și să le proclami cu voce tare și cu totul altceva să afirmi că această simplă declarație dovedește convertirea.
Locuitorii nelegiuiți ai Ierusalimului exprimă ceea ce este evident, însă nu avem dovezi ale unei pocăințe. Nimeni nu cheamă numele lui Isus pentru iertare. A da slavă lui Dumnezeu nu poate să însemne mai mult decât simpla recunoaștere a suveranității lui Dumnezeu asupra cerului și a pământului. Acesta este înțelesul precis al expresiei în 1 Samuel 6:5. Preoții și vrăjitorii filistenilor îi sfătuiesc pe deținătorii chivotului să recunoască suveranitatea lui Dumnezeu (să dea slavă Dumnezeului lui Israel), trimițând chivotul înapoi acasă. În mod clar, filistenii sunt oameni necredincioși, atât înainte cât și după experiența lor cu chivotul Domnului. Acesta este înțelesul textului din Apocalipsa 16:9, unde locuitorii nelegiuiți ai pământului refuză să se pocăiască și să dea slavă lui Dumnezeu (să-i recunoască suveranitatea) ca stăpân peste cer și pământ. Acești oameni nelegiuiți nu au nicio scuză: în mod conștient, ei aleg să se închine făpturii în locul Creatorului. Astfel, sunt necesare judecățile celui de-al șaselea și celui de-al șaptelea potir. Acesta este gândul conținut în Fapte 17:23, unde Irod moare pentru că a refuzat să recunoască suveranitatea lui Dumnezeu și nu s-a supus acelui Dumnezeu.
Moartea celor doi martori este cel de-al doilea motiv important pentru care Ioan trebuie să prorocească din nou împotriva locuitorilor nelegiuiți ai pământului. De asemenea, moartea lor reprezintă ultima etapă a promisiunii făcute de Dumnezeu martirilor din cea de-a cincea pecete. Odată cu moartea celor doi martori, numărul celor ce vor fi uciși ca martiri este întreg. Prin urmare, taina lui Dumnezeu se încheie.
Apocalipsa 11:14
(1) A doua nenorocire a trecut, iată că (2) a treia nenorocire vine curând.
1. A doua nenorocire a trecut = aceasta este, probabil, una din cele mai importante propoziții din întreaga carte cu privire la cronologia și ordinea evenimentelor descrise aici. Faptul că la niciuna dintre peceți nu este pronunțat cuvântul „nenorocire” împlinită, reprezintă un argument puternic împotriva celor care susțin că avem de-a face cu o recapitulare sau cu o suprapunere a peceților, trâmbițelor și potirelor (singura excepție fiind aceea că pecetea a șaptea include primele șase trâmbițe, iar a șaptea trâmbiță include potirele judecății).
Anunțarea celei de-a doua nenorociri este fundamentală pentru a înțelege așezarea specifică a rezumatului lucrării celor doi martori în textul cărții Apocalipsa. În esență, avem trei opțiuni. Mai întâi, se poate ca lucrarea celor doi martori relatată în Apocalipsa 11:1-13 să aibă loc între cea de-a șasea și cea de-a șaptea trâmbiță. În al doilea rând, lucrarea celor doi martori poate merge concomitent cu judecățile trâmbițelor, fiind doar rezumată în Apocalipsa 11:1-13. În fine, treia opțiune este aceea că lucrarea celor doi martori reprezintă în mod simbolic lupta tuturor credincioșilor de-a lungul perioadei bisericii.
Daniel limitează concret cadrul de timp a lucrării lor prin expresia „trei ani și jumătate” (reprezentată în Apocalipsa ca o vreme, vremi și o jumătate de vreme; o mie două sute șaizeci de zile; patruzeci și două de luni), o perioadă escatologică ce va avea loc chiar înainte de venirea unuia ca un fiu al omului”. Daniel spune că două perioade de „trei ani și jumătate” vor constitui cea de-a șaptezecea săptămână profetică. Cea de-a doua perioadă va începe printr-un eveniment unic, pe care Isus, în Matei 24:15 îl numește „urâciunea pustiirii”.
Dintre celelalte trei referiri la o perioadă de trei ani și jumătate în cartea Apocalipsa, fiecare are de-a face cu prigoană. În Apocalipsa 12:6 femeia fuge pentru a fi ocrotită timp de o mie două sute șaizeci de zile. În Apocalipsa 12:14, femeia scapă de sub urmărirea Satanei pentru a fi protejată o vreme, vremi și o jumătate de vreme. În Apocalipsa 13:5, fiara care se ridică din mare primește autoritate din partea balaurului (Satan) să lucreze timp de 42 luni. Concluzionăm, astfel, că mesajul cărții nu abordează subiectul fiarei care se ridică din mare până când aceasta nu își primește autoritatea din partea lui Satan.
Este clar că lucrarea celor doi martori este prezentată în rezumat. Accentul se pune pe finalul, nu pe începutul lucrării lor. De aceea, convingerea noastră este că lucrarea celor doi martori profetici începe înainte de judecățile trâmbițelor și se încheie odată cu cea de-a șaptea trâmbiță. Prin urmare, lucrarea celor doi martori profetici se derulează concomitent cu timpul în care fiara care se ridică din mare are autoritate de a lucra. Scopul așezării strategice 10:1-11:13 este clar: sfârșitul tainei lui Dumnezeu și lucrarea celor doi martori profetici pun în mișcare arătarea supremă a mâniei lui Dumnezeu împotriva locuitorilor nelegiuiți ai pământului. Odată cu moartea celor doi martori, promisiunea făcută de Dumnezeu martirilor din cea de-a cincea pecete, că odată cu întregirea numărului celor ce vor fi uciși ca și ei el îi va răzbuna și va pedepsi pe locuitorii nelegiuiți ai pământului este împlinită.
2. A treia nenorocire vine curând = este o exprimare semnificativă în disputa referitoare la iminență. Singurul mod în care ne putem da seama că a treia nenorocire este iminentă este declanșarea celei de-a doua. În mod similar, Răpirea va fi iminentă doar atunci când un anumit eveniment o va pune în mișcare. Domnul Isus spunea că revenirea Sa va fi iminentă abia după ce o perioadă de suferință fără egal va fi fost declanșată. Atunci și numai atunci Răpirea va deveni iminentă.
Apocalipsa 11:15
(1) Îngerul al șaptelea a sunat din trâmbiță. Și în cer s-au auzit glasuri puternice care ziceau: (2) „Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și (3) El va împărăți în vecii vecilor.
1. Îngerul al șaptelea a sunat din trâmbiță = stabilește o ordine cronologică pe care este important s-o observăm. Cea de-a șaptea trâmbiță trebuie să fie cea de-a treia și ultima nenorocire. Cele trei vai-uri (trâmbițele cinci, șase și șapte) reprezintă cea mai profundă exprimare a mâniei lui Dumnezeu relatată în cartea Apocalipsa. Nimic din ce se întâmplă în judecățile peceților nu se poate compara cu judecățile trâmbițelor, cu excepția cazului când cineva insistă să generalizeze asemănările și să minimalizeze diferențele dintre peceți și trâmbițe.
Expresia glasuri puternice reprezintă o diferență a acestei expresii repetată des în Apocalipsa, față de celelalte ocazii când ea apare, prin faptul că aici este folosit pluralul. Acest lucru indică semnificația anunțului făcut.
2. Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său = Dumnezeu reintră în posesia întregului pământ. Dumnezeul cel Atotputernic și Hristosul Său Își reiau controlul fizic asupra pământului. Vorbim despre elementul fizic, în sensul că Dumnezeu și Hristos se manifestă fizic pe pământ și sunt în plin proces de îndepărtare a tot ceea ce se deosebește de ei – Evanghelia Împărăției este împlinită. Cerul a fost deja curățit prin războiul dus de Mihail și îngerii săi (Apocalipsa 12:7-9), care are loc la mijlocul celei de-a șaptezecea săptămâni profetice a lui Daniel. Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu intră în faza finală de curăție, care se va încheia atunci când Satan și oștirile lui demonice vor fi închiși pentru o mie de ani în adânc. Se are în vedere etapa finală a sfârșitului veacului. Prin definiție, asta înseamnă că Satan nu mai este dumnezeul acestei lumi (2 Corinteni 4:4). El va fi învins, arestat, legat și încarcerat timp de o mie de ani.
A trecut este la timpul trecut și sugerează că acest lucru deja s-a întâmplat. Totuși, anumiți cercetători susțin că aici avem un exemplu al perfectului profetic: se afirmă despre ceva ca fiind împlinit, dar acel lucru este încă la timpul viitor. Cu alte cuvinte, glasurile puternice sunt atât de sigure că acest lucru se va îndeplini, încât fac o afirmație ca și cum s-ar fi împlinit deja. Totuși, nu este necesar să tragem această concluzie. Ea rezultă dintr-o lipsă a înțelegerii ordinii evenimentelor sfârșitului și a cronologiei cărții Apocalipsa. Aceasta este, pur și simplu, anunțarea faptului că Dumnezeu și-a reluat în mod vizibil domnia de drept asupra pământului. Totuși, Dumnezeu este încă în procesul de curățire a pământului prin eliminarea locuitorilor săi nelegiuiți și a conducătorilor lor satanici, lucru înfăptuit prin judecățile potirelor.
A Domnului nostru și a Hristosului Său nu este un mod neobișnuit de a se face referire la Dumnezeu Tatăl și la Unsul Lui. Avem aici o aluzie la Psalmul 2:2, care va creiona conținutul secțiunii Apocalipsa 11:15-18. Împărăția temporală a lui Hristos (mia de ani) nu a început. De aceea, Hristos care va domni în acea împărăție de o mie de ani este încă subordonat Tatălui. Datorită faptului că Dumnezeu Tatăl este nevăzut și nu se va arăta niciodată sub formă fizică, Dumnezeu Fiul va acționa în calitate de Împărat vizibil peste pământ.
3. El va împărăți în vecii vecilor = pare în discordanță cu afirmația de dinainte. Ne-am aștepta ca această propoziție să spună că „ei vor domni”. Totuși, teologia glasurilor puternice din cer este corectă: El va domni se referă la Dumnezeu Tatăl. Dumnezeu Tatăl va domni în vecii vecilor. Acest lucru este declarat concret în Vechiul Testament (Exod 15:18; Psalmul 10:16; Daniel 4:3). Pe de altă parte, Domnul Isus va domni peste o împărăție pământească de o mie de ani, după care El se va pune pe Sine Însuși și întreaga domnie, sub autoritatea lui Dumnezeu Tatăl, în vecii vecilor (1 Corinteni 15:27-28).
Apocalipsa 11:16-17
Și (1) cei douăzeci și patru de bătrâni care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu fețele la pământ, și s-au închinat lui Dumnezeu, și au zis: (2)”Îți mulțumim Doamne, Dumnezeule Atotputernice, care ești, care erai și care vii, pentru (3) că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare și ai început să împărățești.
1. Cei douăzeci și patru de bătrâni = reprezintă singurul grup identificat concret în cadrul acestei grandioase sărbători a preluării domniei asupra pământului de către Dumnezeu. Nu știm de ce așa stau lucrurile. Totuși, bătrânii au ocazia de a pune cititorul la curent cu privire la ce se întâmplă odată cu sunetul celei de-a șaptea trâmbițe. Atunci când Dumnezeu ia înapoi pământul ca domeniu al suveranității Sale, patru evenimente importante își găsesc împlinirea.
2. Îți mulțumim = reprezintă o rugăciune adresată Domnului Dumnezeu, adică lui Dumnezeu Tată. El (Dumnezeu Tatăl) este Pantocrator (Atotputernic) (Apocalipsa 4:8: 11:17; 15:3; 16:7; 21:22), ceea ce reprezintă o traducere literală a expresiei din limba greacă, Iehova Domnul oștirilor (Amos 3:13; 2 Samuel 5.10; 1 Împărați 19:10; Ieremia 5:14; Psalmul 89:8). Fiind Atotputernic, nimeni și nimic n-a putut și nu va putea vreodată să-L împiedice: El este suveran.
3. Că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare și ai început să împărățești = arată cauza rugăciunii de mulțumire. Ai pus mâna reflectă timpul verbului din limba greacă: această faptă este deja îndeplinită. Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu ar fi avut întotdeauna puterea, ci înseamnă că în acest moment El a hotărât să o folosească. Ai început să împărățești sugerează de asemenea o acțiune trecută. Totuși, accentul este următorul: Dumnezeu Tatăl tocmai Și-a pus în funcțiune puterea Sa cea mare, pentru a începe să împărățească. Lucrul acesta confirmă anunțul făcut de glasurile puternice în cer că „împărăția acestei lumi tocmai a devenit împărăția Dumnezeului nostru și a Hristosului Său”.
Apocalipsa 11:19
(1) Neamurile se mâniaseră, dar (2) a venit mânia Ta. (3) A venit vremea să judeci pe cei morți, (4) să răsplătești pe robii Tăi proroci, pe sfinți și pe cei ce se tem de Numele Tău, mici și mari și (5) să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul!”
1. Neamurile se mâniaseră = aceasta este prima reacție a locuitorilor pământului, în urma preluării autorității asupra pământului de către Dumnezeu. Taethna (Neamurile) se referă la cei ce nu fac parte din Israel. Poporul Israel nu este implicat aici deoarece Împărăția lui Dumnezeu reprezintă nădejdea lor pământească. Psalmul 2:1-2 vorbește despre reacția mânioasă a Neamurilor, atunci când Dumnezeu Îl înscăunează pe Fiul Său ca Domn peste popoare. Motivul pentru care Neamurile se mânie este acela că domnia lui Isus cere supunerea lor și recunoașterea suveranității Lui, lucruri pe care neamurile le resping (Apocalipsa 16:9).
2. A venit mânia Ta = acesta este răspunsul lui Dumnezeu la mânia Neamurilor. Nesupunerea lor față de autoritatea lui Dumnezeu va aduce după sine nimicirea lor. Mânia lui Dumnezeu este exprimată prin judecățile potirelor (Apocalipsa 15:1).
3. A venit vremea să judeci pe cei morți = acesta este al doilea din cele patru evenimente ce urmează momentului în care Dumnezeu Își reia stăpânirea asupra pământului. Verbul a venit este subînțeles. Cercetătorii subliniază dificultatea înțelegerii judecății celor morți în acest moment în ordinea evenimentelor din Apocalipsa. Cei morți se poate referi atât la cei neprihăniți care au murit și la cei păcătoși care au murit, dar și la ambele categorii. Din moment ce Dumnezeu nu Și-a încheiat judecățile asupra locuitorilor nelegiuiți ai pământului, pare total nepotrivit ca în acest moment să fie judecați nelegiuiții care au murit. Subliniem acest fapt ținând cont că mai mulți nelegiuiți vor muri și o judecată completă va avea loc după împărăția de o mie de ani. Judecata de aici are de-a face doar cu cei neprihăniți care au murit. Acest eveniment trebuie să aibă loc înainte ca Domnul domnilor să revină la Armaghedon însoțit de armatele Sale.
4. Să răsplătești pe robii Tăi proroci = această afirmație solicită mai multă gândire. Conjuncția greacă și, care apare în textul original poate fi tradusă prin adică, atunci când autorul intenționează să clarifice spusele. Noi credem că aceasta este interpretarea mai bună în cazul de aici. Deci, noi traducem acest verset după cum urmează: „A venit vremea să judeci pe cei morți, adică să-i răsplătești pe robii tăi prorocii”. A-i judeca pe morții neprihăniți este totuna cu a răsplăti pe robii lui Dumnezeu. Cuvântul misthos (răsplătire) se referă la plata câștigată de cineva printr-o lucrare anterioară. Biblia promite răsplătiri pentru cei credincioși. În mod suprem pe această listă a răsplătirilor este dreptul de-a domni împreună cu Hristos. Din moment ce judecarea celor neprihăniți este avută în vedere, este important să înțelegem la ce grup se face referire. Comentatorii nu au căzut de acord cu privire la ce grup este avut în vedere în Apocalipsa 11:18b. Noi sugerăm următoarea traducere, „A venit vremea să judeci pe cei morți, adică să răsplătești pe robii tăi proroci, și pe sfinți, și anume pe cei ce se tem de Numele Tău, mici și mari…” Asta înseamnă că versetul se referă și la proroci și la sfinți. Prorocii sunt robii Domnului, iar sfinții sunt cei ce se tem de Numele Lui. Apocalipsa 16:6 vorbește de sfinți și de proroci. De asemenea și Apocalipsa 18:24 vorbește despre proroci și despre sfinți. În mod clar, acești termeni desemnează două grupuri distincte. Cartea
Apocalipsa vorbește despre proroci ca fiind robi ai lui Dumnezeu (Apocalipsa 12:7d). Acest titlu este folosit de 18 ori cu privire la proroci în Vechiul Testament (Daniel 9:7; Amos 3:7; Zaharia 1:6).
5. [A venit vremea] să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul = acesta este evenimentul final prezentat de Ioan care are loc imediat după ce Dumnezeul Atotputernic Își reia stăpânirea de drept asupra pământului. Cuvântul să prăpădești înseamnă literalmente a provoca distrugerea totală a ceva sau a cuiva – distrugere completă. Cei ce vor suferi această distrugere totală sunt „cei ce prăpădesc pământul”. Cei ce prăpădesc folosește același verb ca și prăpădirea menționată înainte. Comentatorii nu au căzut de acord asupra înțelesului de aici, majoritatea înclinând spre un sens figurativ al acestui verset. Înțelesul ar fi cei ce strică pământul din punct de vedere moral. Dumnezeu îi va nimici fizic pe cei ce au adus stricăciune morală asupra locuitorilor pământului. Acesta este scopul clar al judecăților potirelor, ceea ce reprezintă cea de-a treia „nenorocire”. Vinovatul principal pentru stricăciunea morală a pământului este „curva cea mare” din Apocalipsa 17-18.
Apocalipsa 11:19
Vezi capitolul 12.
