Introducere Apocalipsa

DESCOPERIREA LUI ISUS HRISTOS

O PERSPECTIVA PREMILENISTA PRIVIND RĂPIREA BISERICII  ÎNAINTEA MÂNIEI LUI DUMNEZEU

Bun venit la studiul cărții Apocalipsa! Sperăm ca acest comentariu dinamic să-ți fie o unealtă benefică de studiu în cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu. Înainte a de a parcurge împreună conținutul cărții Apocalipsa, îți recomandăm să citești Introducerea, Privirea de ansamblu și secțiunea Hermeneutică, pentru a te familiariza cu cadrul în care vom interpreta această carte extraordinară a lui Dumnezeu.

Au contribuit

Robert VanKampen (1938-1999). Este autorul a numeroase cărți escatologice, fiind fondatorul organizațiilor Sola Scriptura și The Sign Ministries. A absolvit Wheaton College, a fost un respectat om de afaceri creștin, co-fondator al mai multor biserici și agenții misionare, precum și fondator al Scriptorium-ului. Acesta face parte din colecția Van Kampen, cea mai mare colecție privată de manuscrise, artefacte , suluri și ediții timpurii ale Bibliei din lume. Indiana Wesleyan University i-a decernat un doctorat onorific în literatură.

Rev. Bill Lee Warner (1946-2001). Bill a absolvit cursurile Oregon State University, a obținut un Master of Divinity de la Western Evangelical Seminary și a fost pastor timp de mai bine de douăzeci de ani. De asemenea, a lucrat cu organizația Sola Scriptura și The Sign Ministries ca autor, vorbitor și editor de carte.

Rev. Charles Cooper. Instructor de cercetare și aeducație biblică și colaborator al Sola Scriptura. A absolvit cursurile Ouachita Baptist University, apoi a obținut un Master în Teologie de la Dallas Theological Seminary. După absolvire, Charles a fost profesor de omiletică și hermeneutică la Moody Bible Institute timp de 6 ani și jumătate. „Coop” (așa cum îi place să fie numit) este activ în proclamarea, definirea și apărarea perspectivei premileniste/preurgie asupra revenirii lui Hristos.

Gary Vaterlaus. Instructor de cercetare și educație biblică și colaborator al Sola Scriptura. Gary a absolvit cursurile Oregon State University și a lucrat în Ambasada Statelor Unite din Moscova, înainte de a reveni ca student la Western Conservative Baptist Seminary. După absolvire, s-a întors în Rusia pentru a pune bazele unei tipografii creștine. În calitate de profesor, Gary răspunde la corespondență și prezintă în țară poziția premilenistă / răpirea înaintea mâniei.

INTRODUCERE

Odată cu răspândirea perspectivei premileniste / răpirea înaintea mâniei, se pune tot mai pregnant problema nevoii de mai multe resurse care să arate felul în care întreaga Scriptură susține momentul revenirii Domnului Isus înainte de mânia lui Dumnezeu. Dar cererea de comentarii asupra cărții Apocalipsa care să o explice din perspectiva răpirii înaintea mâniei a rămas, în mare măsură, fără răspuns. În consecință, am decis să oferim acest comentariu dinamic ca o unealtă temporară, până se vor realiza materiale mai comprehensive pe această temă.

Acest comentariu este dinamic în natură, pentru că i se vor adăuga elemente noi de-a lungul timpului. Deși suntem încrezători că înțelegem destul de bine imaginea de ansamblu, recunoaștem că este nevoie de o cercetare continuă asupra multelor detalii conținute în cartea Apocalipsa. Cu cât cercetăm mai mult paginile acestei cărți nou-testamentare, cu atât descoperim mai multe lucruri noi. Pe parcursul studierii acestui comentariu, ne-am bucura dacă ne-ai trimite observațiile și sugestiile tale de corectare. Suntem dedicați misiunii de a prezenta cu acuratețe Cuvântul lui Dumnezeu și recunoaștem că nu avem toate răspunsurile. Deci, dacă vei descoperi ceva nou, care poate fi dovedit cu Scriptura, te rugăm să ne informezi și pe noi.

Nu vom încerca în niciun fel să ne argumentă convigerile conform cărora Apocalipsa a fost scrisă de către apostolul Ioan, că data scrierii acestei cărți a fost în jurul anului 96 d.Hr, că Apocalipsa conține elemente epistolare, profetice și apocaliptice, care vor influența interpretarea ei, că această carte este progresivă în natură, fiind presărată cu câteva paranteze care oferă detalii suplimentare. Acolo unde va fi necesar, vom face observații cu privire la structura cărții, pentru a pricepe mai bine înțelesul unui text. Celor interesați de detalii legate de context, le recomandăm consultarea primului volum din comentariul lui David E. Aune asupra cărții Apocalipsa, din seria Word Biblical Commentary, în care explică foarte bine și în amănunt aceste detalii.

PRIVIRE DE ANSAMBLU  ASUPRA CĂRȚII APOCALIPSA

Cartea Apocalipsa are de-a face, în principal, cu cea de-a doua venire a Domnului Isus. El va veni a doua oară ca Judecător al lumii, spre deosebire de prima oară, când a venit să moară pentru păcatele oamenilor. Cu câteva sute de ani înainte ca Domnul să vină pe Pământ pentru a muri pe cruce, El a transmis proorocului Daniel printr-un mesager îngeresc informații esențiale cu privire la sfârșitul vremurilor. Însuși Domnul, după cum citim în discursul de pe Muntele Măslinilor, din Noul Testament, le-a descoperit ucenicilor mai multe adevăruri cu privire la ordinea evenimentelor care vor duce la vremurile de pe urmă și la revenirea Lui. La mai bine de cincizeci de ani după discursul de pe Muntele Măslinilor, tot Isus Hristos, și tot printr-un înger, i-a descoperit apostolului Ioan mai multe detalii legate de sfârșitul vremurilor, informații vitale pentru înțelegerea zilelor din urmă. În ultimă instanță, adevărurile profetice prezentate în cartea Daniel, în discursul de pe Muntele Măslinilor și în cartea Apocalipsa au aceeași sursă: Domnul Isus. Cartea Apocalipsa vorbește despre Isus Hristos ca Judecător suprem, prezentând o privire sintetică asupra proorociilor lui Daniel și a discursului de pe Muntele Măslinilor.

În primul Apocalipsa 1:1 ni se spune că mesajul acestei cărți este adresat slujitorilor lui Hristos, adică aleșilor lui Dumnezeu, care, prin definiție, reprezintă biserica adevărată. Mai mult, Hristos îi spune lui Ioan că este important ca toți credincioșii să citească și să asculte mesajul acestei cărți, deoarece evenimentele viitoare au un rol important pentru fiecare copil al lui Dumnezeu care va fi în viață în zilele de pe urmă. Lui Ioan i se poruncește, de asemenea, să relateze avertizările adresate celor șapte biserici locale ce existau în vremea în care a fost scrisă cartea Apocalipsa. Aceste avertizări au atât consecințe imediate, cât și consecințe viitoare, ce se vor împlini la cea de-a doua venire a lui Hristos. Astfel, în zilele de pe urmă descrise în Apocalipsa, Hristos va împleti cele trei programe adresate celor trei grupări de oameni ce reprezintă omenirea în zilele de pe urmă: credincioșii ascultători și neascultători ce compun biserica, Israelul necredincios și omenirea, în general.

Cinci din avertizările adresate celor șapte biserici au consecințe directe legate de zilele de pe urmă. Este posibil ca o întrebare din mintea lui Ioan, în lumina acestor avertizări, să se refere la ce se va întâmpla în zilele de pe urmă cu cei ce vor continua în neascultare și

necredință. Începând cu capitolul 4, Ioan este răpit în cer, de unde noi, cititorii, împreună cu el, primim o perspectivă minunată asupra tronului lui Dumnezeu și a activităților ce au loc în zilele de pe urmă ale istoriei umanității. Pe lângă slava incredibilă a cerului, punctul central îl reprezintă o carte sigilată, ce se află în mâna Celui ce șade pe tron, pecetluită cu 7 peceți. Se pune întrebarea „Cine este vrednic să rupă pecețile?” și, astfel, să dea curs condițiilor necesare pentru a pune în aplicare conținutul acelei cărți. Indicându-L pe Mielul lui Dumnezeu, unul din cei 24 de bătrâni îi spune lui Ioan că numai „Leul din seminția lui Iuda” este vrednic să deschidă cartea. Această afirmație este susținută mult mai devreme în Noul Testament, în Fapte 13:31. Numai Hristos are dreptul să judece lumea în zilele de pe urmă, datorită morții și învierii Lui, ca Miel desăvârșit al lui Dumnezeu, îndeplinită la prima Sa venire.

Cartea Apocalipsa începe să relateze evenimentele ce vor avea loc odată cu ruperea celor 7 peceți. Pecețile reprezintă condiții care trebuie îndeplinite, înainte ca Dumnezeu să aducă judecata Sa finală asupra lumii. Hristos le-a descoperit deja ucenicilor Săi și lui Daniel că vremea judecății finale va avea loc în contextul celei de-a șaptezecea săptămâni profetice a lui Daniel. Atunci când toate condițiile vor fi îndeplinite, El Își va lua sfinții, înainte de a-Și dezlănțui mânia peste cei ce rămân pe pământ, în timpul evenimentului de care se leagă cele mai multe proorocii în Scriptură, și anume Ziua Domnului. Această judecată este descrisă de către mântuitorul Hristos ca fiind asemenea judecății făcute de Dumnezeu în zilele lui Noe, însă, de data aceasta, așa cum spune apostolul Petru, va fi o judecată prin foc, nu prin apă!

Primele 6 peceți sunt deschise de către Leul din seminția lui Iuda, pregătind scena pentru judecata finală făcută de Hristos. Odată cu ruperea celei de a patra peceți, mânia lui Satan, prin intermediul lui Anticrist, testează întreaga omenire, printr-o încercare finală de a-i controla pe toți locuitorii pământului. Cea de-a șasea pecete este ruptă și, odată cu ea, apare semnul Zilei Domnului, prezis în repetate rânduri în Scriptură. Soarele, luna și stelele se vor întuneca, prin acest semn oamenii fiind avertizați că mânia lui Dumnezeu este gata să înceapă. În acest moment, credincioșii din sânul bisericii care s-au împotrivit atacurilor lui Satan și ale lui Anticrist sunt luați de pe pământ la cer. O protecție specială este oferită rămășiței lui Israel, care trebuie să treacă prin mânia lui Dumnezeu, care va urma. Ruperea celei de a șaptea peceți dezlănțuie Ziua Domnului, acea zi de groază și adeseori prezisă în Scriptură, în care se va revărsa mânia lui Dumnezeu. La finalul judecății celei de a șaptea trâmbițe, se va încheia cea de-a șaptezecea săptămână profetică, anunțată de Hristos în cartea lui Daniel. Mai rămân doar 75 zile până când va începe domnia lui Hristos pe pământ peste poporul lui Israel, care după cele 70 săptămâni profetice, va intra într-o relație corectă cu Mesia.

Cartea Apocalipsa prezintă acum un înger puternic, care coboară din cer cu o carte mică. Această carte mică descrie evenimentele cruciale ce vor avea loc în cele 75 zile de după cei 7 ani, imediat după încheierea evenimentelor descrise în cartea mai mare. Exact cum a proorocit Daniel, după încheierea acestei perioade de 7 ani, întreaga națiune a lui Israel va fi mântuită – toți cei ce vor supraviețui mâniei lui Dumnezeu în timpul judecăților primelor 6 trâmbițe. Apoi, Apocalipsa ne spune că autoritatea de a domni asupra Pământului va fi luată de la Satan

și oferită Dumnezeului atotputernic, care va începe să domnească exact cum a fost descris în cartea lui Daniel. Apoi, cea de a șaptea trâmbiță a judecății dezlănțuie ultimele 7 judecăți ale lui Dumnezeu, reprezentate prin cele 7 potire, care înseamnă mânia finală a lui Dumnezeu. La finalul primelor 30 zile care vor urma celor 7 ani, mânia lui Dumnezeu se va sfârși, odată cu bătălia Armaghedonului. În această bătălie finală, Anticrist și armatele lui vor fi înfrânte într-o clipă de Hristos și de oastea cerească a lui Dumnezeu. Anticrist și proorocul mincinos vor fi aruncați direct în iazul cu foc.

În ultimele capitole ale cărții, Hristos îi arată lui Ioan evenimentele ce vor avea loc pe Pământ după revenirea Domnului. Apocalipsa 19 se încheie cu aruncarea lui Anticrist și a proorocului mincinos în iazul de foc. Armatele lui Anticrist sunt nimicite prin Cuvântul Domnului și sunt sfâșiate de păsări. După bătălia de la Armaghedon, capitolul 20 începe cu o descriere a soartei finale a lui Satan, care va fi legat și izolat în adânc timp de 1000 ani (Apocalipsa 20:1-3). În acest moment îi vedem pe sfinții lui Dumnezeu din totată istoria omenirii care au fost răpiți și care stau pe tronuri. Abia acum sfinții care au refuzat să se închine lui Anticrist sau să primească semnul fiarei și au fost uciși pentru aceasta, sunt înviați pentru a domni cu Hristos o mie de ani (Apocalipsa 20:4-6). După încheierea celor o mie de ani, Satan va fi eliberat pentru a amăgi națiunile pentru ultima dată și pentru a lupta împotriva lui Hristos, când va fi din nou învins, ca la începutul celor o mie de ani (Apocalipsa 20:7-10). Nelegiuiții care au murit și toți ceice vor muri în timpul Împărăției de o mie de ani a lui Hristos vor învia pentru a fi judecați (Apocalipsa 20:11-17). Apocalipsa 21 ne descrie un cer nou și un pământ nou, precum și noul Ierusalim care se coboară din cer (Apocalipsa 21:1-8). Ioan vede noul Ierusalim coborând din cer pe pământ și îl descrie în detaliu (Apocalipsa 21:9-27). Cartea se încheie printr-o chemare ca toți să asculte mesajul acestei cărți și printr-o avertizare pentru cei ce refuză să accepte învățătura ei. De 3 ori, în momente critice legate de ordinea evenimentelor descrise în Apocalipsa, Hristos îi dă lui Ioan mai multe detalii de clarificare. Primul interludiu are de-a face cu salvarea credincioșilor lui Dumnezeu care nu se supun lui Anticrist (Apocalipsa 7:1-17). Cel de al doilea interludiu oferă o explicație a lucrării Satanei și a lui Anticrist în timpul ceasului încercării, când el va cere loialitatea întregii omeniri, înainte să înceapă mânia lui Dumnezeu (Apocalipsa 12-17). Cel de al treilea și ultimul interludiu descrie în detaliu distrugerea sistemului religios și a orașului care îl susține (Apocalipsa 17-18).

Pentru a ajunge la această ordine clară a evenimentelor descrisă în cartea Apocalipsa, cititorul trebuie să interpreteze Cuvântul lui Dumnezeu în mod simplu, literal. Aici se nasc problemele pentru cei mai mulți și de aceea există atâta confuzie cu privire la zilele de pe urmă. Mulți nu acceptă învățătura clară a Scripturii, așa că interpretează scrierile profetice conform unui sistem omenesc sau după gustul lor, nu așa cum au avut intenția autorii Scripturii. Pentru a ajuta cititorul să aibă o înțelegere mai clară asupra a ceea ce numim o interpretare normală, literală, a Scripturii, secțiunea care urmează prezintă câteva indicatoare care vor face ca „hermeneutica” (arta de a studia Scriptura) să fie o practică mai ușor de înțeles și de folosit.

STRUCTURA CĂRȚII APOCALIPSA

Probabil nicio altă chestiune nu împiedică mai mult interpretarea corectă a cărții Apocalipsa decât înțelegerea structurii ei. Perspectiva premilenistă / răpirea înaintea mâniei asupra cărții Apocalipsa necesită o discuție mai amplă decât schema simplă oferită în introducere. Schița cărții este redată mai jos:

Începutul descoperirii

Capitolul 1 – Prolog

Capitolele 2-3 – Cele șapte biserici

Capitolul 4 – Cerul

Capitolul 5 – Sulul cel mare

Capitolul 6 – Primele șase peceți

Paranteza unu – detalierea izbăvirii

Capitolul 7 – Izbăvirea

Ziua Domnului

Capitolul 8 – Evenimentele celei de-a șaptea peceți (judecățile trâmbițelor 1-4)

Capitolul 9 – Finalul celei de-a 70-a săptămâni profetice (judecățile trâmbițelor 5-6)

Evenimente după finalul celei de-a 70-a săptămâni profetice

Capitolul 10 – Sulul cel mic

Capitolul 11 – Sfârșitul proorociei din Daniel 9:24 (judecata trâmbiței a șaptea)

Paranteza doi (detalierea conflictului cosmic)

Capitolul 12 – Începutul

Capitolul 13 – Începutul sfârșitului

Capitolul 14 – Sfârșitul începutului

A. Izbăvirea aleșilor

B. Anunțul pentru cei nelegiuiți

C. Distrugerea celor nelegiuiți

Nimicirea lui Anticrist – Mânia finală a lui Dumnezeu

Capitolul 15 – Preludiu la judecățile celor șapte potire

Capitolul 16 – Judecățile celor șapte potire

Paranteza trei – Detalierea distrugerii

Capitolul 17 – Curva cea mare

Capitolul 18 – Orașul cel mare

Capitolul 19 – Armata cea mare

Domnia de o mie de ani a lui Hristos

Capitolul 20:1-6 – Începutul Mileniului

Capitolul 20:7-15 – Finalul Mileniului

Concluzia

Capitolul 21 – Ceruri noi, un pământ nou, Noul Ierusalim

Capitolul 22 – Epilog

Cheia înțelegerii structurii cărții Apocalipsa se găsește în capitolul 7 al proorociei lui Daniel și în Matei 24. Aici există paralele conceptuale, tematice, lingvistice și teologice, care nu vor lăsa un cercetător serios al Scripturii să ajungă la altă concluzie. Pentru început vom analiza aceste două capitole menționate mai devreme.

Structura Daniel 7

Al șaptelea capitol din cartea lui Daniel reprezintă începutul acestei a doua secțiuni majore a acestei cărți profetice. Primele șase capitole sunt, în principal, istorice și cronologice, în timp ce ultimele șase sunt, în principal, profetice. Prin urmare, capitolul șapte este pivotal, introducând conținutul profetic al capitolelor 8-12.

Capitolul 7 începe prin vedenia celor patru fiare. În Daniel 7:1 citim, „În anul dintâi al lui Belșațar, împăratul Babilonului, Daniel a visat un vis și a avut vedenii în mintea lui, pe când era în pat. În urmă a scris visul și a istorisit lucrurile de căpetenie”.

În traducerea New American Standard apare următoarea afirmație, „El a notat visul și l-a rezumat în felul următor”. Acest aspect este surprins și de traducerea Cornilescu în care ni se spune că Daniel a povestit doar lucrurile mai importante, sau de căpetenie. Din moment ce Daniel ne oferă un rezumat, asta înseamnă că, mai târziu, se vor adăuga și alte detalii, lucru realizat atât în Matei 24 cât și în Apocalipsa 4-21. Daniel continuă în versetele 2-14:

Daniel a început și a zis, „În vedenia mea de noapte am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare. Și patru fiare mari au ieșit din mare, deosebite una de alta. Cea dintâi semăna cu un leu, și avea aripi de vultur. M-am uitat la ea până în clipa când i s-au smuls aripile; și, sculându-se de pe pământ, a stat drept în picioare ca un om, și i s-a dat o inimă de om. Și iată că a doua fiară era ca un urs, și stătea într-o rână; avea trei coaste în gură, între dinți, și i s-a zis: „Scoală-te și mănâncă multă carne!” După aceea m-am uitat mai departe, și iată o alta ca un pardos, care avea pe spate patru aripi, ca o pasăre; fiara aceasta avea și patru capete, și i s-a dat stăpânire. După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte, și iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică; avea niște dinți mari de fier, mânca, sfărâma și călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte, și avea zece coarne. M-am uitat cu băgare de seamă la coarne, și iată că un alt corn mic a ieșit din mijlocul lor, și dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Și cornul acesta avea niște ochi ca ochii de om, și o gură care vorbea cu trufie. Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au așezat niște scaune de domnie. Și un Îmbătrânit de zile a șezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, și părul capului Lui era ca niște lână curată; scaunul Lui de domnie era ca niște flăcări de foc, și roatele lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea și ieșea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau, și de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ținut

judecata și s-au deschis cărțile. Eu mă uitam mereu, din pricina cuvintelor pline de trufie pe care le rostea cornul acela: m-am uitat până când fiara a fost ucisă, și trupul ei a fost nimicit și aruncat în foc, ca să fie ars. Și celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieții până la o vreme și un ceas anumit. M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, și iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un Fiu al Omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică și nu va trece nicidecum, și împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată.

În acest citat ceva mai lung avem o schemă a ordinii evenimentelor din zilele de pe urmă, care devine cadrul pentru discursul Domnului Isus din Matei 24 și pentru Apocalipsa 4-21. În rezumat, Daniel vorbește despre patru fiare care se ridică din mare. Cea de-a patra fiară va avea zece coarne. În timpul domniei celor zece coarne, un corn mai mic se va ridica și va distruge trei din primele zece coarne. După o vreme se vor așeza scaunele de judecată. Cel Îmbătrânit de zile Își va lua locul și curtea se va așeza la judecată. Vor fi deschise niște cărți. Fiara care a rostit cuvinte de trufie va fi distrusă, iar autoritatea celor ce au ajutat-o va fi suspendată. Unul ca un Fiu al Omului va primi autoritatea, slava și împărăția. Cititorul trebuie să înțeleagă detaliul important că, la început, Daniel ne oferă o perspectivă de ansamblu asupra evenimentelor sfârșitului.

Această privire de ansamblu este urmată, apoi, de o analiză detaliată a celei de-a patra fiare și a prigoanei nemaipomenite pe care o va declanșa împotriva sfinților, ceea ce va duce la distrugerea ei finală. Observați ce scrie în Daniel 7:15-28:

Eu, Daniel, m-am tulburat cu duhul, și vedeniile din capul meu m-au înspăimântat. M-am apropiat de unul din cei ce stăteau acolo, și l-am rugat să-mi dea lămuriri temeinice cu privire la toate aceste lucruri. El mi-a vorbit și mi le-a tâlcuit astfel: „Aceste patru fiare mari sunt patru împărați care se vor ridica pe pământ. Dar sfinții Celui Prea Înalt vor primi împărăția și vor stăpâni împărăția în veci, din veșnicie în veșnicie”. În urmă am dorit să știu adevărul asupra fiarei a patra, care se deosebea de toate celelalte, și era nespus de grozavă: avea dinți de fier și gheare de aramă; mânca, sfărâma și călca în picioare ce rămânea; și asupra celor zece coarne pe care le avea în cap, și asupra celuilalt corn care ieșise, și înaintea căruia căzuseră trei: asupra cornului acestuia care avea ochi, o gură care vorbea cu trufie, și avea o înfățișare mai mare decât celelalte coarne. Am văzut de asemenea cum cornul acesta a făcut război sfinților, și i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile și a făcut dreptate sfinților Celui Prea Înalt, și a venit vremea când sfinții au luat în stăpânire împărăția. El mi-a vorbit așa: „Fiara a patra este o a patra împărăție care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâșia tot pământul, îl va călca în picioare și-l va zdrobi. Cele zece coarne înseamnă că din împărăția aceasta se vor ridica zece împărați. Iar după ei se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintașii lui, și va doborî trei

împărați. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinții Celui Prea Înalt și se va încumeta să schimbe vremile și legea; și sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de o vreme, două vremi, și o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata și i se va lua stăpânirea, care va fi prăbușită și nimicită pentru totdeauna. Dar domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfinților Celui Prea Înalt. Împărăția Lui este o împărăție veșnică, și toate puterile Îi vor sluji și-L vor asculta!” Aici s-au sfârșit cuvintele. Pe mine, Daniel, m-au tulburat nespus de mult gândurile mele, și mi s-a schimbat culoarea feței, dar am păstrat cuvintele acestea în inima mea.

Restul capitolului 7 din cartea Daniel se ocupă de descrierea celei de-a patra fiare, prigoana împotriva sfinților și împărăția pe care aceștia o vor primi după ce această fiară va fi distrusă. Din Daniel 7 reiese un tipar clar. Mai întâi, ni se oferă o privire de ansamblu asupra vremurilor de pe urmă și apoi este descrisă prigoana nemaipomenită împotriva sfinților, urmată de promisiunea că fiara va fi nimicită. Capitolul se încheie cu făgăduința că sfinții vor primi împărăția peste care domnește Cel Prea Înalt.

Structura Matei 24:4-31

Același tipar este vizibil și în Matei 24:4-31. Mai întâi ni se oferă o perspectivă de ansamblu, după care este relatată în detaliu prigoana împotriva sfinților. Persecuția va fi scurtată prin distrugerea fiarei. Această secțiune din evanghelia lui Matei se încheie cu promisiunea revenirii Domnului.

Mai întâi ni se oferă o privire de ansamblu, relatată în Matei 24:4-14:

Drept răspuns, Isus le-a zis,: „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva. Fiindcă vor veni mulți în Numele Meu și vor zice: „Eu sunt Hristosul!” și vor înșela pe mulți. Veți auzi de războaie și vești de războaie: vedeți să nu vă înspăimântați, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârșitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, și o împărăție împotriva altei împărății; și pe alocurea vor fi cutremure de pământ, foamete și ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiți chinuiți, și vă vor omorî; și veți fi urâți de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci mulți vor cădea, se vor vinde unii pe alții, și se vor urî unii pe alții. Se vor scula mulți prooroci mincinoși și vor înșela pe mulți; și, din pricina înmulțirii fărdelegii, dragostea celor mai mulți se va răci. Dar cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit. Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul.

Din următoarele motive ne dăm seama că Matei 24:4-14 reprezintă o privire de ansamblu asupra zilelor sfârșitului. Mai întâi, întrebarea inițială a ucenicilor stabilește agenda. Matei 24:3 arată că ucenicii au întrebat „Când se vor întâmpla aceste lucruri și care va fi semnul venirii Tale și al sfârșitul veacului acesta?” Est

întrebări, iar cea de a doua dintre ele are de-a face cu două aspecte. Prima întrebare este legată de distrugerea Ierusalimului, iar cea de-a doua cu revenirea Domnului și sfârșitul veacului. La fel de important este să înțelegem că Domnul răspunde acestor întrebări în ordine inversă. Cu alte cuvinte, Mântuitorul răspunde mai întâi întrebării „Care va fi semnul sfârșitului veacului?” Prezența termenului „sfârșit” în Matei 24:6, 13 și 14 dovedește în mod clar că așa stau lucrurile.

Cronologia etapelor nașterii, prezentată de Mântuitorul, subliniază accentul pus în Matei 24:4-14 pe sfârșitul veacului. În Matei 24:4-8 este subliniat începutul durerilor, ceea ce vine în sprijinul concluziei noastre că Domnul nu oferă o privire de ansamblu asupra istoriei între înălțarea Sa și cea de a doua Sa venire, ci are în vedere ultimii ani, care precedă revenirea Sa. „Începutul durerilor” este asociat cu nașterea unui copil și nu cu cele 9 luni de sarcină. Matei 24:9-14 se focalizează asupra durerilor nașterii care urmează începutului durerilor. Cuvântul grecesc thlipsis (necaz) este folosit pentru a descrie suferințele unei femei gata să dea naștere (Ioan 16:21). Asemeni pruncului, „cine va răbda până la sfârșit (sfârșitul veacului) va fi mântuit (eliberat)”.

Ultimul factor care susține concluzia că Matei 24:4-14 se referă la ordinea evenimentelor sfârșitului vremurilor este legat de expresia „Evanghelia aceasta a Împărăției”. Expresia a fost interpretată greșit, ca făcând referire la Evanghelia lui Hristos, adică la moartea, îngroparea și învierea lui Isus Hristos, descrise de apostolul Pavel în 1 Corinteni 15:1-11. Totuși, Mântuitorul nu a început să proclame vestea bună a morții, îngropării și învierii Sale decât după ce au trecut 2 ani de slujire (Matei 16:21-23). Prin contrast, Matei ne spune că Domnul Isus a început să predice „Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu” încă din primele zile ale slujirii Sale (Matei 4:23). Evanghelia Împărăției are în vedere domnia fizică a lui Dumnezeu pe pământ, precum și pedepsirea celor nelegiuiți, etapă care a început odată cu lucrarea Domnului Isus pe pământ (Marcu 1:15, Luca 8:21, Luca 11:20). Proclamarea globală a acestui mesaj indică sfârșitul veacului (Apocalipsa 14:6-7).

Privirea de ansamblu asupra sfârșitului vremurilor (Matei 24:4-14) este urmată de o focalizare asupra prigoanei împotriva sfinților, relatată în Matei 24:15-24.

De aceea, când veți vedea „urâciunea pustiiri” despre care a vorbit prorocul Daniel, „așezată în Locul Sfânt”- cine citește să înțeleagă!- atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți; cine va fi pe acoperișul casei să nu se pogoare să-și ia lucrurile din casă; și cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-și ia haina. Vai de femeile ce vor fi însărcinate și de cele ce vor da țâță în ziua aceea! Rugați-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, și nici nu va mai fi. Și dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar din pricina celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate. Atunci, dacă vă va spune cineva: „Iată Hristosul este aici sau acolo” să nu-l credeți, căci se vor scula hristoși mincinoși, și proroci mincinoși; vor face semne mari și minuni, până acolo încât să înșele, dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși.

Matei 24:15-24 se referă la aceeași perioadă de timp ca Matei 24:9-14, și este foarte important să reținem acest aspect. Același tipar îl regăsim în capitolul 7 din cartea Daniel. Mai întâi este prezentată o perspectivă de ansamblu, după care atenția se focalizează asupra prigoanei. Ceea ce în Matei 24:9 este numit necaz (chin), în Matei 24:21 este numit „mare necaz”. Totuși, Matei 24:15-24 se focalizează mai mult asupra prigoanei fără seamăn ce va veni împotriva sfinților în acea vreme. Cea de a treia etapă a ordinii evenimentelor sfârșitului are de-a face cu distrugerea fiarei. Domnul Isus afirmă că zilele de necaz vor fi scurtate (Matei 24:22). El nu elaborează asupra acestei idei, dar un necaz scurtat înseamnă că s-a pus capăt oportunității fiarei de-ai prigoni pe credincioși.

Ultima porțiune din Matei 24:4-31, și anume versetele 25-31, are de-a face cu revenirea lui Hristos, ca răspuns la întrebarea „care va fi semnul revenirii Tale”, pusă de ucenici.

Iată că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: „Iată-L în pustie” să nu vă duceți acolo! Iată-l în odăițe ascunse” să nu credeți. Căci cum iese fulgerul de la răsărit și se vede până la apus, așa va fi și venirea Fiului Omului. Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii. Îndată după acele zile de necaz, „soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, și puterile cerurilor vor fi clătinate”. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, toate semințiile pământului se vor boci, și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și cu mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui din cele 4 vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.

Așa cum am văzut și în Daniel 7, aceste ultime versete din pasajul din Matei promit izbăvirea sfinților. În mod concret, Domnul va reveni și Își va aduna sfinții laolaltă, în vederea instaurării Împărăției Sale pe pământ. Legătura dintre spusele Mântuitorului și profeția din Daniel este evidentă (Matei 24:15).

Structura cărții Apocalipsa

Același model de prezentare a zilelor sfârșitului pe care-l observăm în Daniel 7 este folosit de Mântuitorul în discursul de pe Muntele Măslinilor relatat în Matei 24:4-31 și se repetă și în cartea Apocalipsa.

Cercetătorii Scripturii sunt, în general, de acord că Apocalipsa 1:19 oferă o schemă temporală a cărții Apocalipsa. Ioan afirmă că a primit următoarea instrucțiune din partea Domnului, „Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt și cele care au să fie după ele”. Cadrul acesta ne oferă următoarea organizare structurală a cărții. Primul capitol reprezintă „lucrurile pe care le-ai văzut”, capitolele 2 și 3 relatează „lucrurile care sunt”, iar

capitolele 4-21 lucrurile „care au să fie după acestea”. Atenția disproporționată oferită „lucrurilor care vor fi după acestea” (cap. 4-21) sugerează că schema temporală a cărții nu reprezintă cheia înțelegerii structurii ei. Acest lucru este evident atunci când observăm că cele șapte biserici primesc avertizări și promisiuni care au de-a face atât cu veacul de acum, cât și cu cel viitor. Cu alte cuvinte, în aceste capitole avem o suprapunere a „lucrurilor care sunt” și a „lucrurilor care vor fi după aceste lucruri”. Această observație dărâmă orice încercare de a forța o interpretare strictă a Apocalipsa 1:19 ca fiind o schemă dogmatică a cărții.

Capitolele 4-20 reprezintă subiectul central al discuției noastre. Poziția prezentată de noi afirmă că, în capitolele 4-11, avem o privire de ansamblu asupra evenimentelor sfârșitului. Apocalipsa 12-13 prezintă o focalizare specifică asupra persecuției sfinților. În cele din urmă, capitolele 14-21 redau în detaliu distrugerea fiarei, venirea lui Hristos și împărăția ce va urma. Asemenea textului din Matei 24:4-31, cartea Apocalipsa completează multe detalii rămase pe dinafară în rezumatul oferit de Daniel în capitolul 7, dar structura fundamentală rămâne aceeași.

Privire de ansamblu

Apocalipsa 4-11 oferă o perspectivă de ansamblu asupra zilelor sfârșitului. Apocalipsa 4 începe cu scena din sala tronului. Dumnezeu Tatăl este așezat pe tron, fiind înconjurat de cei 24 bătrâni, de făpturile vii și de îngeri. În Apocalipsa 5 este redată încoronarea Mielului, ca înfăptuitor al voinței Tatălui. Apocalipsa 6 detaliază „începutul durerilor” și „necazul sfinților”. În Apocalipsa 7 este prezentată izbăvirea celor dintâi roade pentru Dumnezeu, din Israelul nemântuit și ridicarea la cer a celor neprihăniți din toate veacurile. Apocalipsa 8-9 descrie începutul mâniei lui Dumnezeu. Apocalipsa 10 subliniază sfârșitul dominării pământului de către Neamuri, iar Apocalipsa 11 relatează preluarea domniei asupra pământului de către Dumnezeu.

Deși nu putem fi categorici cu privire la momentul declanșării evenimentelor descrise în Apocalipsa 4-11, finalul acestor evenimente poate fi dedus cu mai multă certitudine. Majoritatea cercetătorilor biblici recunosc o diferență între primele 4 și ultimele 3 peceți. Trăsătura comună a ultimelor 3 o reprezintă mânia lui Dumnezeu. Martirii din cea de a cincea pecete Îi cer lui Dumnezeu să-Și reverse mânia peste locuitorii pământului. Cea de-a șasea pecete anunță dezlănțuirea iminentă a mâniei lui Dumnezeu. Cea de-a șaptea și ultima pecete inițiază revărsarea mâniei lui Dumnezeu prin cele 7 trâmbițe. În cele 7 trâmbițe observăm un tipar similar peceților, adică primele 4 trâmbițe sunt diferite de ultimele 3 trâmbițe. Ultimele 3 trâmbițe sunt caracterizate prin „3 vai-uri”. Acestea reprezintă expresia cea mai înfocată a mâniei lui Dumnezeu, pe care o vor simți cei nelegiuiți de pe pământ.

Totuși, între trâmbița a șasea și a șaptea intervine o pauză în derularea evenimentelor. Această pauză îi oferă lui Ioan posibilitatea de a anunța sfârșitul „tainei lui Dumnezeu”. El descrie, „în zilele în care îngerul al șaptelea va suna din trâmbița lui, se va sfârși taina lui

Dumnezeu…” (Apocalipsa 10:7). Apostolul Pavel definea taina lui Dumnezeu ca fiind lucrarea specială a lui Dumnezeu prin Hristos de-a aduce Neamurile la slavă (Coloseni 1:24-2:5). Sfârșitul tainei lui Dumnezeu se leagă de sfârșitul „vremii Neamurilor” (Daniel 9:24; Luca 21:24; Apocalipsa 11:2). Aceste evenimente coincid cu încheierea slujirii celor doi martori (Apocalipsa 11:4-13). Odată cu sunetul celei de-a șaptea trâmbițe, Dumnezeu Tatăl Își preia domnia fizică de drept asupra pământului. Ioan spune că „Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 11:15b). Primul lucru pe ordinea de zi a noului Împărat va fi îndepărtarea celor nelegiuiți (atât oameni cât și demoni) de pe pământ.

Persecutarea sfinților

La fel ca în Daniel 7 și în Matei 24:4-31, după ce s-a prezentat o privire de ansamblu asupra vremii sfârșitului, urmează o privire amănunțită asupra prigoanei împotriva sfinților. Cartea Apocalipsa este unică prin faptul că redă o prezentare detaliată a cauzei principale pentru care credincioșii sunt prigoniți. Un război care se dă în cer rezultă în alungarea lui Satan și restricționarea lui pe pământ pentru scurtă vreme (Apocalipsa 12:7-17). Aceasta este cauza prigoanei fără seamăn: moartea va domni pe pământ în timpul prigoanei împotriva sfinților lui Dumnezeu. Cele 3 surse principale ale morții vor fi fiara (Apocalipsa 13:7), prorocul mincinos (Apocalipsa 13:12) și icoana fiarei (Apocalipsa 13:15). Țintele acestor atacuri ale morții vor fi femeia (poporul evreu) și sămânța ei (biserica) (Apocalipsa 12:17).

Distrugerea fiarei și a împărăției ei

Cel de-al treilea aspect al ordinii evenimentelor sfârșitului care apare atât în Daniel 7 cât și în Matei 24 are de-a face cu distrugerea fiarei. După ce Apocalipsa 12-13 a scos în evidență prigonitorii, capitolele 14-19 se focalizează asupra nimicirii fiarei și a împărăției ei. Capitolul 14 deschide această secțiune importantă cu o imagine a Domnului și a celor 144.000 de evrei, stând pe Muntele Sionului. Aceasta este prima ocazie când Mielul lui Dumnezeu este văzut fizic pe pământ în cartea Apocalipsa. Trei îngeri anunță nenorocirile ce se vor abate asupra pământului. Capitolul se încheie cu o descriere sumară a mâniei lui Dumnezeu împotriva celor nelegiuiți de pe pământ. Capitolele 14 și 16 detaliază judecățile potirelor împotriva fiarei, a împărăției ei și a celor ce primesc semnul împărăției ei. În Apocalipsa 17-18 este descrisă distrugerea orașului central al fiarei, iar 19 descrie distrugerea armatelor fiarei.

Instaurarea Împărăției

Aspectul final al ordinii evenimentelor sfârșitului este legat de Împărăția Dumnezeului Prea Înalt. Apocalipsa 20 arată că, după distrugerea fiarei, Domnul Isus va instaura o Împărăție temporară pe pământ, timp de o mie de ani. Toți cei nelegiuiți de pe pământ, Satan și demonii lui, sunt îndepărtați de pe fața pământului. Hristos împreună cu martirii vor domni pe pământ o mie de ani, după care urmează răzvrătirea finală a Satanei și istoria omenirii se încheie cu judecata veșnică.

Concluzia

Daniel 7, Matei 24 și Apocalipsa prezintă un tipar structural observabil cu privire la ordinea evenimentelor legate de sfârșitul vremurilor. Mai întâi, ni se oferă o perspectivă de ansamblu, apoi este prezentată în detaliu prigoana fără seamăn împotriva sfinților. Elementul final în cele 3 relatări are de-a face cu distrugerea celui ce a stârnit prigoana împotriva sfinților și instaurarea Împărăției lui Dumnezeu. Daniel 7 și Matei 24 ne pregătesc pentru a înțelege cartea Apocalipsa. Pe parcursul acestui comentariu sperăm să putem evidenția tot mai clar legătura strânsă între aceste minunate pasaje.

O ÎNTELEGERE SIMPLĂ, NORMALĂ A PASAJELOR PROFETICE

Concluziile la care ajunge cel ce cercetează Cuvântul lui Dumnezeu se bazează pe tipul de proces interpretativ folosit. Deoarece acest studiu asupra cărții Apocalipsa folosește în mod consecvent un procedeu specific de interpretare, în cele ce urmează vom explica metoda de studiu biblic pe care o recomandăm cititorului.

Pentru a fi valabilă, metoda noastră de interpretare (hermeneutica noastră) trebuie să fie consecventă și fără contradicții, fără a fi guvernată de ideile preconcepute ale unei anumite școli de gândire teologică. Cu alte cuvinte, dacă hermeneutica noastră este controlată de un sistem teologic preconceput, atunci Biblia poate fi manipulată, pentru a spune ceea ce reclamă sistemul nostru teologic – ceea ce, din păcate, se întâmplă destul de des în studierea evenimentelor sfârșitului.

Metoda folosită în interpretarea Scripturii va avea un efect profund asupra concluziilor teologice la care se ajunge. Astfel, este demonstrat că cei ce folosesc metode de interpretare diferite (hermeneutică diferită) vor ajunge la concluzii teologice diferite. Rezultă că este foarte important să știm clar ce hermeneutică folosim și, chiar mai important, să fim siguri că folosim principii corecte de interpretare pentru a discerne în mod just adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.

Înainte de a încerca să aplice principiile de interpretare asupra textului Scripturii, cititorul trebuie să știe care-i sunt convingerile cu privire la două chestiuni importante. Mai întâi, trebuie să aibă o convingere clară în ce privește contradicțiile din Scriptură. Natura Bibliei interzice orice fel de contradicție internă. Autorii Scripturii declară că scrierile lor sunt inspirate de Dumnezeu (2 Tim. 3:16, 2 Pet. 1:20) și că sunt întru totul adevărate (Ps. 119:160). Prin urmare, concluziile contradictorii trebuie studiate și corectate până se găsește numitorul comun care le armonizează pe toate.

Cea de-a doua convingere pe care cercetătorul Scripturii trebuie s-o aibă are de-a face cu varianta traducerii pe care o folosește. În discuția ce urmează cu privire la interpretarea Scripturii, noi limităm dezbaterea doar la traducerea în limba engleză a Vechiului și a Noului Testament. În versiunea New American Standard, traducătorii s-au străduit să ofere cititorului un limbaj cât mai apropiat de cel al manuscriselor originale în limba greacă și ebraică. Înțelegem că fiecare traducere reflectă abilitățile interpretative ale traducătorilor. Traducătorii au luat deja decizii interpretative foarte importante, de aceea cei care nu pot studia textul în limbile originale trebuie să aibă încredere în traducerea folosită. De asemenea, trebuie să avem mare grijă când interpretăm Scriptura folosind o singură versiune în limba pe care o vorbim. Deși abilitățile de a înțelege și interpreta textul original în greacă sau ebraică îi vor oferi cercetătorului o perspectivă mai clară în ce privește înțelesul original, putem înțelege foarte multe folosind o traducere bună. Te invităm să fii precaut și să compari Scriptura cu Scriptura, pentru a evita greșelile nedorite.

Înainte de a privi la principiile de interpretare, trebuie să mai abordăm un ultim aspect. Hermeneutica directă și normală caută să ajungă la înțelesul intenționat de autor, nu la înțelesul cel mai simplu. Recunoaștem că anumite versete, luate în sensul cel mai simplu, ar putea să transmită un înțeles care n-a făcut parte din intenția autorului. Un exemplu elocvent în acest sens este Ioan 6:53, unde se afirmă, „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și nu beți sângele Lui, nu aveți viață în voi înșivă”. Din context reiese clar că ascultătorii Domnului Isus se gândeau că va trebui literalmente să-I mănânce trupul și să-I bea sângele; acesta este înțelesul simplu. În realitate, Isus a vrut ca ascultătorii Lui să înțeleagă că au nevoie de credință (Ioan 6:47).

Pentru a ajuta cercetătorul să aibă succes în procesul de interpretare a Scripturii, prezentăm mai jos o trecere în revistă a principiilor. Aceste principii de interpretare, care nu sunt caracteristice doar organizației noastre, ci au fost îmbrățișate de cercetătorii serioși ai Scripturii de-a lungul istoriei, au fost și vor fi urmate cât mai onest și mai consecvent cu putință.

(1) Primul principiu este căutarea înțelesului intenționat de autorul textului. Pavel, Petru, Iacov sau Ioan, precum și alți autori ai Scripturii, au decis înțelesul textului atunci când l-au scris. Deci, misiunea noastră de cercetători ai Scripturii în zilele noastre este să descoperim acel înțeles original. Pentru aceasta, trebuie să studiem întreaga Scriptură în sensul ei cel mai normal, natural și obișnuit (sensul literal).

Cuvintele și expresiile din Scriptură au avut un înțeles anume în vremurile biblice. Astfel, va trebui să descoperim ce au însemnat respectivele cuvinte și expresii și cum se combină ele pentru a comunica un înțeles specific. Evident că aceasta nu exclude utilizarea figurilor de stil (care sunt adesea explicate în context sau în alt pasaj din Scriptură; vezi Gen. 3:1 comparat cu Ap. 12:9). Dacă înțelesul simplu are sens, este o probabilitate foarte mare că ai descoperit înțelesul adevărat. Martin Luther a numit acest principiu al interpretării literale „sensus literalis”. Multe din descoperirile cercetării biblice din timpul Reformei au rezultat din aplicarea acestui principiu. În forma și aplicația sa cea mai simplă, principiul spune că trebuie să citim și să interpretăm Scriptura cu aceeași înțelegere normală a cuvintelor cu care citim orice altă carte serioasă sau cu care purtăm o conversație serioasă.

Acest principiu are o relevanță deosebită în studierea profețiilor și își găsește o confirmare puternică în felul în care profețiile din Vechiul Testament s-au împlinit în viața Domnului Isus. De exemplu, Vechiul Testament conține câteva sute de profeții cu privire la cea dintâi venire a lui Hristos. Deși multe din ele se repetă, cel puțin 50 fațete diferite ale vieții și lucrării lui Hristos au fost prezise concret și, fără excepție, s-au împlinit literal, așa cum au

fost scrise. Nu este doar o chestiune de credință, ci chiar un principiu biblic să ne așteptăm ca profețiile referitoare la cea de-a doua venire să se împlinească tot în mod literal și complet.

Profeția care nu se împlinește literal nu este profeție, ci speculație omenească greșit direcționată. Un model biblic care arată cum ar trebui să evaluăm proorociile se găsește în Deuteronom 18:20-22. Poporului Israel i s-a spus cum să determine dacă spusele unui proroc reprezentau un mesaj din partea lui Dumnezeu sau erau doar speculație omenească. Concluzia acestui pasaj este că, atunci când un proroc pretinde a vorbi în numele Domnului, dacă lucrul vestit de el nu se întâmplă, acel mesaj nu vine de la Domnul.

În versetul 20, Dumnezeu spune poporului că, dacă previziunea unui proroc nu se adeverește, „acel proroc trebuie să moară”. Numai o înțelegere literală și directă a mesajului profețit poate trece un astfel de test, iar proorociile referitoare la prima venire a lui Hristos mărturisesc cu prisosință acest lucru.

Când folosim acest principiu de a interpreta Scriptura în mod direct și așa cum a fost scrisă, deodată Biblia prinde viață. Avem o nouă încredere în temeinicia Cuvântului lui Dumnezeu, că este cu totul adevărat, un mesaj pe care oricine îl poate înțelege. Evenimentele descrise pe paginile Bibliei se vor întâmpla cu adevărat, conform planului și calendarului suveran al lui Dumnezeu. Noi nu abordăm Scriptura căutând vreun înțeles obscur sau spiritualizat, ci încercăm să înțelegem literal evenimente care deja au avut loc sau care se vor întâmpla în viitor.

(2) Cel de-al doilea principiu are de-a face cu contextul în care apare un cuvânt, o frază sau un pasaj mai lung. Uneori, aceasta implică o cercetare minuțioasă a întregii cărți din Scriptură pe care o studiem, interpretând cu meticulozitate ideea sau principiul în lumina mesajului și a naturii întregii cărți, precum și a contextului imediat. Contextul are de-a face cu persoanele cărora le este adresat mesajul și cu cadrul istoric și cu circumstanțele în care pasajul este primit. Un dicton simplu dar meritoriu spune așa: „Un text scos din context nu este altceva decât un pretext”.

(3) Al treilea principiu, la fel de important ca primele două, este cel al comparării Scripturii cu Scriptura. Un cuvânt, o expresie sau un concept trebuie studiat mai întâi în contextul pasajului în care apare, apoi în lumina utilizării sale în alte pasaje din Scriptură. Atunci când un text nu prezintă în mod explicit un adevăr, nu putem trage o concluzie certă cu privire la acel adevăr, până ce nu am studiat toate pasajele relevante înrudite cu el.

Desigur, anumite pasaje nu sunt la fel de clare ca altele, iar unele adevăruri sunt mai mult implicite decât explicite. Atunci când lucrurile stau așa, adevărurile implicite trebuie înțelese în lumina celor explicite, niciodată invers. Tot așa, cu cât un adevăr este mai important, cu atât mai atent va trebui să studiem și să comparăm adevărurile

înrudite cu el. Deoarece Scriptura este întotdeauna cel mai bun interpret al Scripturii, o comparație atentă va conferi profunzime și claritate înțelegerii noastre.

(4) Cel de-al patrulea principiu are de-a face cu figurile de stil. Importanța acestui principiu este capitală. Literatura profetică și apocaliptică folosește din belșug figuri de stil. Cercetătorul Scripturii trebuie să fie pe deplin familiarizat cu această categorie specială de hermeneutică. Figurile de stil folosesc un limbaj foarte sugestiv, dar se referă la un adevăr literal concret. Cercetătorul trebuie să determine care este acel corespondent literal. O figură de stil reprezintă „orice deviere în gând sau exprimare de la modul obișnuit și simplu de vorbire, care rezultă într-o comunicare variată artistic, diferită de limbajul comun”. De obicei, figurile de stil vor cuprinde o comparație, o înlocuire sau o amplificare, ca mijloc de a realiza acea diferență artistică față de comunicarea obișnuită, cu scopul de a clarifica pasajul.

Domnul Isus a declarat, „Eu sunt păstorul cel bun” (Ioan 10:11). Evident că avem de-a face cu o figură de stil: Mântuitorul nu S-a ocupat de oile obișnuite. Dacă nu am avea alte clarificări, afirmația Domnului l-ar face pe cititor să înțeleagă că Isus reprezintă pentru ucenicii Săi tot ceea ce reprezintă un cioban pentru oile lui. Totuși, În Ioan 10:11 Mântuitorul adaugă următoarele, „Păstorul cel bun Își dă viața pentru oile Lui”. Acum înțelegem care este sensul literal: Isus este păstorul cel bun pentru că El „Și-a dat viața pentru poporul Său”. Acesta este înțelesul figurii de stil. Ori de câte ori avem de-a face cu o figură de stil, trebuie să o analizăm în felul următor: mai întâi determinăm cu ce fel de figură de stil avem de-a face, descoperim semnificația ei și, în fine, identificăm sensul intenționat de autor în pasajul pe care-l studiem.

(5) Al cincilea și ultimul principiu, legat în special de literatura profetică și apocaliptică, recunoaște că multe preziceri profetice, în ambele Testamente, au o caracteristică unică: implicațiile și aplicațiile lor pot fi atât apropiate cât și îndepărtate. Cu alte cuvinte, proorocia poate avea niveluri multiple de împlinire. La un anumit nivel, există o descoperire divină cu privire la un eveniment ce va avea loc în curând, având astfel o împlinire „apropiată”. Totuși, la un alt nivel, aceeași descoperire poate avea și o împlinire mai „îndepărtată” în timp, poate chiar în evenimentele sfârșitului veacului.

Această particularitate a scrierilor profetice a fost denumită în mai multe feluri. W. J. Beecher o numește împlinire generică. Iată ce spune el:

O prezicere generică este cea care privește un eveniment ce se va întâmpla într-o serie de etape, separate prin intervale de timp, și care este exprimată într-un limbaj care se poate aplica atât etapelor apropiate cât și etapelor îndepărtate ale întregului. Cu alte cuvinte, o prezicere care, fiind aplicabilă unui eveniment complex în întregul lui, este aplicabilă și părților sau etapelor ce compun acel eveniment.

D. L. Bock, referindu-se la același subiect, folosește terminologia împlinire profetică tipologică pentru a descrie acest fenomen. Iată ce spune el despre împlinirea profetică tipologică:

Aceasta se referă la un tip de promisiune prezentă într-un text din Vechiul Testament pentru care un eveniment apropiat ilustrează și oglindește o împlinire unică și supremă în Noul Testament.

Necunoașterea și neaplicarea acestui principiu a produs multă confuzie chiar și celor mai duhovnicești și mai învățați cercetători ai Scripturii. Evident, folosirea abuzivă a acestui principiu, lucru valabil în cazul oricărui alt principiu de interpretare, va genera confuzie și neînțelegere. Pentru ca o interpretare apropiată sau îndepărtată să fie valabilă, ea trebuie să fie permisă în mod clar de context și de structura textului însuși și să fie în ton cu restul pasajelor biblice care tratează același subiect. Ori de câte ori vom întâlni asemenea proorocii în acest comentariu, aspectele lor apropiate și îndepărtate vor fi clarificate cu grijă și cât mai pe larg posibil.

Trebuie să facem câteva observații generale cu privire la fundamentul hermeneuticii. În ceea ce privește un eveniment profetic, studierea atentă a diverselor pasaje din Vechiul și din Noul Testament va arăta că, prin vocabularul și stilul diferit al autorilor, ei vor descrie același eveniment cu consecvență și veridicitate, deși adeseori nu la fel de detaliat sau din aceeași perspectivă ca ceilalți. Vom observa multe astfel de exemple în studiul asupra evenimentelor sfârșitului, atunci când vom compara Scriptura cu Scriptura. O scurtă privire asupra celei dintâi veniri a lui Hristos va demonstra cum se aplică practic acest principiu.

Psalmul 22, scris de David, îi oferă cititorului o perspectivă asupra răstignirii lui Hristos; Isaia 53 ne oferă o altă perspectivă asupra aceluiași eveniment; iar Daniel 9:26 spune simplu că „Mesia va fi stârpit și nu va avea nimic”. Fie contextul, fie similaritatea evenimentelor descrise trebuie să facă legătura între pasajele aflate în studiu. Acolo unde există o legătură adevărată, perspectivele diverse regăsite în diferite pasaje vor aduce o înțelegere mai profundă asupra aceluiași eveniment.

Înțelegerea noastră cu privire la evenimentele sfârșitului va crește odată cu derularea evenimentelor istorice care vor avea loc, împlinind profețiile biblice. Multe din pasajele profetice din Vechiul Testament nu au fost clare pentru cei ce le-au rostit sau le-au auzit la început. Poporul lui Dumnezeu nu era sigur dacă un anumit mesaj profetic era legat de vremea lor sau de viitorul mai îndepărtat. La fel cum stau lucrurile în cazul împlinirilor apropiate / îndepărtate, și limbajul textului biblic lămurește anumite incertitudini. În ce privește majoritatea pasajelor Scripturii, cercetătorul contemporan al proorociilor are marel

împlinirea concretă a profețiilor din Vechiul Testament, fie în evenimentele Noului Testament, fie în evenimentele istorice care au urmat.

Lui Daniel i s-a spus să țină ascunse aceste cuvinte, pecetluind cartea până la vremea sfârșitului, căci aceste cuvinte trebuie să rămână ascunse până la atunci (Dan. 12:4, 9). Când vor veni zilele de pe urmă, biserica va avea o vastă bază istorică pentru a înțelege pasajele profetice care vor fi rămas o taină până în acel moment. Istoria a fost și va continua să fie o sursă de înțelegere profetică pentru cei ce studiază cu atenție Cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu, din momentul în care Israel a recâștigat posesia și controlul asupra teritoriului său de stat, în 1948, avem o perspectivă asupra profețiilor care până la acel monumental eveniment nu a putut fi înțeleasă.

În rezumat, atunci când descoperim adevărul biblic clar, așa cum spunea A. W. Tozer, „Nu vom îndrăzni vreodată să judecăm noi acel adevăr; dimpotrivă, acel adevăr întotdeauna ne va judeca pe noi!” Nu vom crea excepții, nu vom spiritualiza, nu vom alegoriza și nu vom căuta explicații pentru nimic. Dumnezeu spune ce are de gând să facă și are de gând să facă tot ce a spus! Singura noastră atitudine este să ne supunem, acceptând adevărul Lui, oricât de încurajator sau de neliniștitor ar fi el