APOCALIPSA 19
ARMATA CEA MARE
Apocalipsa 19:1-2
(1) După aceea, (2) am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: (3) „Aleluia! (4) A Domnului, Dumnezeului nostru, este mântuirea, slava, cinstea și puterea! (5) Pentru că judecățile Lui sunt adevărate și drepte. (6) El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, (7) și a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei”.
1. După aceea = indică ultima revelație din cartea Apocalipsa. Această vedenie încheie judecata escatologică a lui Dumnezeu și ne duce prin împărăția de o mie de ani în care va domni Fiul Omului, până la împărăția eternă a lui Dumnezeu pe pământul cel nou.
2. Am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă = prezintă primul grup care cântă Aleluia, ca urmare a ultimei faze a judecății escatologice a lui Dumnezeu. Ioan aude ceva „ca un glas puternic”. Ne-am aștepta ca, în mod normal, Ioan să audă multe glasuri, însă el aude un glas. Acest lucru sugerează că glasurile vorbesc deodată, la unison. Gloată multă este aceeași expresie din Apocalipsa 7:9. Acest grup îi reprezintă probabil pe toți răscumpărații de-a lungul istoriei omenirii.
3. Aleluia = așa începe cântarea de laudă a mulțimii celei mari. Aleluia reprezintă transliterarea cuvântului Hallalouia, care la rândul său este o transliterare (nu o traducere) în limba greacă a unui cuvânt evreiesc care înseamnă „slavă lui Iehova”. Cititorul este chemat să dea slavă Domnului.
4. A Domnului Dumnezeului nostru este mântuirea, slava, cinstea și puterea = o listă a atributelor pe care numai Dumnezeu le are. Acesta este conținutul cântării de laudă adresată Domnului.
5. Pentru că judecățile Lui sunt adevărate și drepte = prezintă motivul pentru care Dumnezeu trebuie să fie slăvit. Cei ce au încredere în Dumnezeu se pot baza pe judecățile Lui, care sunt drepte și adevărate. Nu este niciun dubiu asupra acestui lucru.
6. El a judecat pe curva cea mare care strica pământul cu curvia ei = reprezintă al doilea motiv pentru care Dumnezeu merită cinstit împotriva curvei celei mari dovedește că judecățile Sale sunt drepte și adevărate. Judecata asupra cetății/curvei a trecut deja, lucru evidențiat de verbul a judecat care este la timpul trecut. Dumnezeu a judecat cetatea/curva pentru că ea a condus acțiunea de a determina întreaga lume să se închine balaurului compozit. Devotamentul ei demonstrat public a făcut ca omenirea să-i urmeze comportamentul, lucru pentru care a fost condamnată și pedepsită.
7. A răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei = reprezintă al doilea motiv pentru care Dumnezeu a judecat cetatea/curva. Ea a cauzat moartea multor apostoli ai lui Dumnezeu, a multor profeți și sfinți. Ca împlinire a cuvântului dar martirilor celei de-a cincea peceți, care cereau ca locuitorii pământului să fie judecați (Apocalipsa 6:10), Dumnezeu a judecat cetatea/curva.
Apocalipsa 19:3
(1) Și au zis a doua oară: „Aleluia! (2) Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor!”
1. Și au zis a doua oară: „Aleluia! = arată că mulțimea cea mare încă vorbește
2. Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor = reprezintă un alt motiv pentru care mulțimea cea mare Îl slăvește pe Domnul. Nimicirea cetății/curvă este evidentă datorită fumului care încă se ridică din ruinele ei. Totuși, cititorul trebuie să înțeleagă că aceasta este o figură de stil. Fumul ce se ridică din această cetate arsă de foc nu va dura o veșnicie. Mai degrabă, în vecii vecilor reprezintă o figură de stil care înseamnă că nimicirea este totală și irevocabilă.
Apocalipsa 19:4
(1) Și cei douăzeci și patru de bătrâni și cele patru făpturi vii s-au aruncat la pământ și s-au închinat lui Dumnezeu, care ședea pe scaunul de domnie, și au zis: (2) „Amin! Aleluia!”
1. Și cei douăzeci și patru de bătrâni și cele patru făpturi vii s-au aruncat la pământ și s-au închinat lui Dumnezeu, care ședea pe scaunul de domnie = reprezintă cel de-al doilea grup care se închină și Îl laudă pe Dumnezeu. Acest grup de închinători a apărut în repetate rânduri de-a lungul cărții Apocalipsa, în special în pasajele de imnologie. Se pare că, ori de câte ori izbucnesc cântece de laudă și închinare în cer, ne putem aștepta ca bătrânii și făpturile vii să facă parte din aceste grupuri.
2. Amin! Aleluia! = ne aduce aminte de Apocalipsa 15:14, unde Amin concluzionează un imn cântat de cei douăzeci și patru de bătrâni și de cele patru făpturi vii. Bătrânii și făpturile vii sunt de acord cu mesajul mulțimii celei mari.
Apocalipsa 19:5
(1) Și din scaunul de domnie a ieșit un glas, care zicea: (2) „Lăudați pe Dumnezeul nostru, toți robii Lui, voi care vă temeți de El, mici și mari!”
1. Și din scaunul de domnie a ieșit un glas = glasul nu este identificat concret. Glasul însă se include între cei care spun că Dumnezeu este Dumnezeul nostru.
2. Lăudați pe Dumnezeul nostru toți robii Lui = aceasta este acțiunea la care glasul ceresc îi cheamă pe toți cei ce-l aud. „Robii Domnului” sunt chemați să-L slăvească pe Dumnezeu împreună cu mulțimea cerească, cu bătrânii și făpturile vii. Locul unde se află Domnului nu este clară: în cer sau pe pământ. Fără îndoială că mulțimea cea mare este în cer, acolo unde sunt și bătrânii, făpturile vii și glasul ceresc. În acest moment al relatării, robii Domnului ar putea fi în cer sau ascunși undeva pe pământ și, ca urmare, este cel mai probabil ca robii Domnului, care trebuie să-L slăvească pe El, să fie în cer. Mici și mari se referă la poziția cuiva: având în vedere că acest eveniment are loc după răsplătirea sfinților (Apocalipsa 11:19), aceștia vor avea deja poziții diferite (Matei 25:14-30).
Apocalipsa 19:6
(1) Și am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: (2) „Aliluia! Domnul Dumnezeul nostru, cel Atotputernic a început să împărățească.
1. Și am auzit = inaugurează cele trei metafore folosite de Ioan pentru a descrie puterea sunetului produs de corul ceresc. Acest ultim grup de închinători și cântăreți trebuie să includă primele trei grupuri menționate mai sus, datorită accentului care se pune pe tăria sunetului produs.
2. Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru, cel Atotputernic a început să împărățească = exprimă motivul pentru cântarea de laudă a corului: Dumnezeu domnește. Dumnezeu a preluat domnia fizică asupra pământului (Apocalipsa 11:18). Acest eveniment este demn de toată lauda. Deși lucrul acesta a fost promis cu multe veacuri în urmă, abia acum Dumnezeu domnește în mod fizic pe pământ. Glorie Domnului!
Apocalipsa 19:7
(1) Să ne bucurăm, să ne veselim și să-I dăm slavă!(2) Căci a venit nunta Mielului; (3) soția Lui s-a pregătit”.
1. Să ne bucurăm, să ne veselim și să-I dăm slavă = prezintă al doilea motiv pentru cântarea de laudă. Aceste trei acțiuni de închinare sunt motivate de ceea ce urmează să facă Dumnezeu.
2. Căci a venit nunta Mielului = acesta este motivul pentru care trebuie să ne bucurăm, să ne veselim și să-I dăm slavă. Aici este anunțată nunta Mielului. Evident, este vorba de limbaj metaforic; nu va avea loc o nuntă literală.
3. Soția Lui s-a pregătit = completează metafora unei nunți. Ne-am aștepta ca textul să vorbească despre o mireasă (numpha), însă textul în limba greacă folosește termenul guna (soție). Cuvântul „soție” sugerează că nunta deja a trecut. Totuși, în obiceiurile de nuntă evreiești, fecioara logodită era legată de viitorul ei soț. Ceremonia căsătoriei reprezenta împlinirea unui proces început uneori cu luni și ani înainte.
În două situații diferite, apostolul Pavel a vorbit despre relația bisericii cu Hristos folosind metafora mirelui/miresei. Atât 2 Corinteni 12:2 cât și Efeseni 5:25-32 prezintă aspecte diferite ale acestei idei.
Vechiul Testament afirmă clar că Israel este mireasa lui Dumnezeu (Osea 2:9-30; Ezechiel 16:8-14; Isaia 54:1-6). Aici accentul se pune pe întreg, poporul Israel. O persoană poate face parte din mireasa lui Dumnezeu prin naștere fizică – descendenții fizici ai lui Avraam, dar mireasa lui Hristos se formează prin credință, fiind compusă din descendenți spirituali ai lui Avraam.
Apocalipsa 19:8
(1) Și i s-a dat să se îmbrace cu in subțire, strălucitor și curat. (2) (Inul subțire sunt faptele neprihănite ale sfinților).
1. Și i s-a dat să se îmbrace cu in subțire, strălucitor și curat = continuă metafora unei cununii, aici fiind vizată îmbrăcămintea. Hainele simbolice sunt corespunzătoare pentru soția Mielului.
2. Inul subțire sunt faptele neprihănite ale sfinților = este clarificată semnificația simbolică a hainelor. Îmbrăcămintea din in subțire reprezintă faptele neprihănite ale poporului lui Dumnezeu.
Cei care încearcă să limiteze mireasa lui Hristos doar la cei mântuiți după răstignire nu înțeleg prezentarea făcută de Pavel. Metafora Mirelui/miresei accentuează relația între Hristos și sfinți. Pavel nu afirmă nicăieri că Biserica este mireasa lui Hristos. El compară relația între Hristos și Biserică cu relația între un mire și mireasa lui. Prin urmare, este o greșeală să încercăm să facem o diferență între sfinții Vechiului Testament și sfinții Noului Testament pe baza acestei metafore. „Faptele neprihănite” ale sfinților care au trăit în Vechiul Testament nu sunt cu nimic diferite de „faptele neprihănite” ale sfinților din Noul Testament.
Apocalipsa 19:9
(1) Apoi mi-a zis: (2) „Scrie: ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului!” (3) Apoi mi-a zis: „Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu”.
1. Apoi mi-a zis = avem aici cea de-a patra din cele șapte fericiri cuprinse în cartea Apocalipsa. În lumina versetului 10, acest vorbitor trebuie să fie același înger care a început să explice judecata lui Dumnezeu asupra cetății/curvei în Apocalipsa 17:1.
2. Scrie: „Ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului!” = continuă metafora căsătoriei. După ceremonia de căsătorie urmează ospățul de nuntă. Deoarece mireasa este menționată în Apocalipsa 19:7, această invitație trebuie să includă prietenii și familia, însă o asemenea concluzie generează o problemă: dacă mireasa este formată din credincioși, cine sunt oaspeții invitați? Din moment ce nunta Mielului are loc cu puțin timp înainte de revenirea Lui la Armaghedon, mireasa trebuie să fie constituită din cei înviați, glorificați și răsplătiți în cer. Ospățul nunții Mielului are loc pe pământ (Isaia 25:6; Marcu 14:25; Luca 12:36, 22:28-30). Cei invitați sunt cei care trăiesc pe pământ, care sunt mântuiți, dar nu sunt încă glorificați. Ei participă în Împărăția lui Dumnezeu ca oameni mântuiți, dar încă neglorificați, care ajută la repopularea pământului în timpul împărăției de o mie de ani (Isaia 65:17-24).
3. Apoi mi-a zis: „Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu”. Expresia nu este definită clar. Nu putem determina cât din lucrurile descrise mai sus se încadrează în această declarație.
Apocalipsa 19:10
(1) Și m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui. (2) Dar el mi-a zis: „Ferește-te să faci una ca aceasta. (3) Eu sunt un împreună slujitor cu tine, și cu frații tăi, care păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te! (4) (Căci mărturia lui Isus este duhul proorociei).
1. Și m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui = prezintă tradiția închinării adevărate în vremurile străvechi. A cădea la pământ înaintea unei persoane și a te închina ei dovedește loialitate și respect. Este interesant că Ioan face așa ceva tocmai aici: după ce a fost în prezența multor îngeri în timpul acestei descoperiri, de ce să cadă la pământ și să se închine tocmai acestui înger?
2. Dar el mi-a zis. „Ferește-te să faci una ca aceasta” = indică o mustrare adresată lui Ioan pentru fapta lui.
3. Eu sunt un împreună slujitor cu tine și cu frații tăi care păstrează mărturia lui Isus = arată că vorbitorul este un înger. Fiind și el un slujitor, îngerul nu poate primi închinarea. Acesta este privilegiul exclusiv al lui Dumnezeu. Asemenea lui Ioan, îngerul este un vestitor al adevărului cu privire la Isus: Isus este Domnul.
4. Căci mărturia lui Isus este duhul proorociei = exprimă în mod concret ideea prezentată. Mărturia despre Isus (că numai El este Domnul) este duhul (esența) proorociei. Domnul Isus a exprimat aceeași idee în Ioan 5:39-47. „Căci dacă voi (evreii) l-ați fi crezut pe Moise, ați crede și în Mine, căci el a scris și despre mine. Voi cercetați Scripturile, deoarece credeți că în ele găsiți viața veșnică; tocmai Scripturile vorbesc despre Mine”. Acestea sunt cuvintele Domnului, care dovedesc că El este mesajul central al Scripturii.
Apocalipsa 19:11
(1) Apoi am văzut cerul deschis, și iată că s-a arătat un cal alb! (2) Cel ce sta pe el se cheamă „Cel credincios” și „Cel adevărat” și (3) El judecă și se luptă cu dreptate”.
1. Apoi am văzut cerul deschis, și iată că s-a arătat un cal alb = introduce o nouă viziune care își are originea în cer. Ioan vede un cal alb, ceea ce ne amintește de Apocalipsa 6:2. Totuși, acest călăreț vine pentru a lupta împotriva fiarelor prezentate în Apocalipsa 13.
2. Cel ce sta pe el se cheamă „Cel credincios” și „Cel adevărat” = îl identifică pe călăreț drept Isus (Apocalipsa 3:14). Spre deosebire de călărețul din Apocalipsa 6:2, acest călăreț este adevărat, este de încredere.
3. El judecă și se luptă cu dreptate = indică temeiul moral pe care se întemeiază acțiunile Domnului față de poporul Lui și față de locuitorii nelegiuiți ai pământului.
Apocalipsa 19:12-13
(1) Ochii Lui erau ca para focului; (2) capul îl av ea încununat cu multe cununi împărătești; și (3) purta un nume scris pe care nimeni nu-l știe, decât numai El singur. (4) Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. (5) Numele Lui este „Cuvântul lui Dumnezeu”.
1. Ochii Lui erau ca para focului = expresia mai apare de două ori (Apocalipsa 1:14 și 2:19) pentru a-L descrie pe Isus Hristos.
2. Capul îl avea încununat cu multe cununi împărătești = spre deosebire de balaur și fiară care poartă multe cununi pe mai multe capete, acest călăreț are un singur cap, încoronat cu mai multe cununi. El este adevăratul „Domn al domnilor și rege al regilor”.
3. Purta un nume scris pe care nimeni nu-L știe, decât numai El singur = ne oferă un indiciu suplimentar cu privire la identitatea călărețului de pe calul alb. Știm cine este călărețul, dar nu îi știm Numele. Isus este un nume, pe când Hristos și Domnul reprezintă titluri. Este evident că Ioan vede numele pentru a ști că este vorba de un nume scris pe călăreț. De asemenea este clar că cei ce îl însoțesc pe călăreț văd acest nume. Probabil înțelesul numelui este necunoscut celor ce văd numele călărețului.
4. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge = continuă descrierea călărețului. Imaginea unui eliberator cu haina muiată în sânge apare în Vechiul Testament (Isaia 63:1-3). Totuși, aici călărețul se îndreaptă spre bătălie, iar haina Lui este deja muiată în sânge, ceea ce arată un război precedent.
5. Numele Lui este „Cuvântul lui Dumnezeu” = este un alt nume al călărețului de pe calul alb. Expresia Cuvântul lui Dumnezeu apare de 5 ori în cartea Apocalipsa (1:2,9; 6:9; 19:13; 20:4) și se referă la voia lui Dumnezeu descoperită oamenilor. Întoarcerea lui Hristos pentru a lupta împotriva dușmanilor lui Dumnezeu este voia revelată a lui Dumnezeu. Această voie a fost anunțată de mult timp și anticipată de sfinți, fiind acum împlinită așa cum a hotărât Dumnezeu, înainte de întemeierea pământului. Aceasta este Evanghelia veșnică.
Apocalipsa 19:14
(1) Oștile din cer Îl urmau călări pe cai albi, (2) îmbrăcate cu in subțire, alb și curat.
1. Oștile din cer = se referă la un grup care Îl va însoți pe Domnul la întoarcerea Sa pentru a lupta împotriva dușmanilor lui Dumnezeu. Nu ni se specifică identitatea exactă a oștirilor cerești. Expresia se poate referi la o oaste de îngeri, la urmașii credincioși ai lui Isus Hristos deja răsplătiți și glorificați sau la ambele grupuri. Există un pasaj semnificativ în Vechiul Testament care susține argumentul că oștirile cerești sunt oștiri de îngeri. Zaharia 14:5 afirmă clar că îngerii Îl vor însoți pe Domnul când va veni să salveze pe Israel. Matei 16:27 declară că îngerii vor fi prezenți la întoarcerea Domnului pentru a judeca pământul. Un text mai controversat din 1 Tesaloniceni 3:13 se referă probabil tot la îngeri care-L vor însoți pe Domnul la revenirea Lui.
Nu avem un pasaj clar din Noul Testament care să vorbească despre sfinți care se vor întoarce împreună cu Domnul pentru a-i pedepsi pe cei răi. Prin urmare, putem spune că oștirile cerești care Îl vor însoți pe Domnul la întoarcerea Lui vor fi formate cu siguranță din îngeri și, posibil, din oameni.
2. Îmbrăcate cu in subțire, alb și curat = descrie îmbrăcămintea oștirilor ce Îl însoțesc pe Domnul. Apocalipsa 5:7 îi descrie pe cei șapte îngeri care duc cele șapte potire ale judecății că poartă haine albe și strălucitoare. Îmbrăcămintea simbolizează neprihănirea acestui grup, precum și a celorlalte grupuri similare din cartea Apocalipsa.
Apocalipsa 19:15
(1) Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită, (2) ca să lovească neamurile cu ea, (3) pe care le va cârmui cu un toiag de fier. (4) Și va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a Atotputernicului Dumnezeu.
1. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită = continuă descrierea călărețului de pe calul cel alb. Totuși, după ce a prezentat oștirile cerești care Îl vor însoți pe Domnul, Ioan afirmă acum că acest călăreț va face singur judecata. În Evrei 4:12, Cuvântul lui Dumnezeu este descris ca o sabie. Din moment ce Isus este Cuvântul lui Dumnezeu, tot ce spune El este Cuvântul lui Dumnezeu. Deci, cuvintele Lui își împlinesc misiunea ca o sabie, de unde vine și această comparație.
2. Ca să lovească neamurile cu ea = arată scopul sabiei care iese din gura călărețului: el va lovi neamurile cu ea. Îngerii care Îl însoțesc din cer nu vor juca niciun rol în nimicirea neamurilor. Călărețul singur le va lovi cu cuvintele Lui (sabia) și neamurile vor cădea.
3. Pe care le va cârmui cu un toiag de fier = continuă identificarea călărețului, arătând rolul Lui în împlinirea voii revelate a lui Dumnezeu. Apocalipsa 12:5 descrie copilul de parte bărbătească al femeii, care va domni peste neamuri cu un toiag de fier. Ioan îl identifică pe călăreț ca împlinind acest rol; prin urmare, copilul de parte bărbătească și călărețul de pe calul alb reprezintă aceeași persoană. Această descriere arată că neamurile vor fi zdrobite, însă El nu le va distruge de tot. Cineva trebuie să rămână în viață pentru ca El să domnească peste neamuri.
4. Va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a Atotputernicului Dumnezeu = este un ecou al cuvintelor din Isaia 63:1-3, unde teascul reprezintă mânia lui Dumnezeu. Aici călărețul aduce mânia lui Dumnezeu împotriva neamurilor. Este important să înțelegem că Ioan atribuie această descriere călărețului. Cu alte cuvinte, Ioan recunoaște călărețul și îl descrie folosind informații pe care le deține încă înainte de momentul vedeniei în sine.
Apocalipsa 19:16
(1) Pe haină și pe coapsă (2) avea scris numele acesta: „Împăratul împăraților și Domnul domnilor”.
1. Pe haină și pe coapsă = expresia nu este clară întru totul. Am putea presupune că, din moment ce călărețul coboară din cer călare pe un cal, coapsa lui poate fi văzută. Mulți comentatori au identificat o contradicție între acest verset și Apocalipsa 19:12, care afirma că nimeni nu cunoaște numele călărețului. Totuși, această concluzie presupune că este vorba de un singur nume. Din moment ce călărețul poartă mai multe cununi împărătești, el trebuie de asemenea să aibă mai multe nume care Îl deosebesc de cetate/curvă.
2. Avea scris numele aceasta: „Împăratul împăraților și Domnul domnilor” = este cel de-al treilea titlu atribuit călărețului. De obicei acest titlu Îi este rezervat lui Dumnezeu, însă aici el are semnificație cristologică. Acest călăreț își întemeiază domnia pe autoritatea lui Dumnezeu și pe suveranitatea asupra oamenilor.
Apocalipsa 19:17-18
(1) Apoi am văzut un înger care stătea în picioare în soare. (2) El a strigat cu glas tare și a zis tuturor păsărilor, care zburau prin mijlocul cerului: (3) „Veniți, adunați-vă la ospățul cel mare a lui Dumnezeu, (4) ca să mâncați carnea împăraților, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor și a călăreților, și carnea a tot felul de oameni, slobozi și robi, mici și mari!”
1. Apoi am văzut un înger care stătea în picioare în soare = o nouă vedenie este introdusă aici. Acest înger stă în picioare „în soare”. Nu este clar dacă acest înger este același înger care are legătură cu potirul al patrulea: amândoi au de-a face cu soarele. Nu putem determina dacă îngerul acesta blochează razele soarelui sau este așezat, pur și simplu, pe suprafața astrului zilei.
2. El a strigat cu glas tare, și a zis tuturor păsărilor care zburau prin mijlocul cerului = descrie către cine se îndreaptă strigătul acestui glas tare. Toate păsările cerului sunt chemate. Cu excepția unui vultur (Apocalipsa 8:13), acesta este primul rol major pe care păsările îl joacă în Apocalipsa.
3. Veniți, adunați-vă la ospățul cel mare al lui Dumnezeu = relatează porunca adresată păsărilor. Ospățul cel mare al lui Dumnezeu nu are paralelă în Scriptură. În Ezechiel 39:17 Dumnezeu îi poruncește proorocului să cheme păsările și fiarele câmpului la jertfa Lui. În ambele situații este folosită o figură de stil.
4. Ca să mâncați = arată scopul pentru care păsările trebuie să se adune. Ele vor mânca. Deoarece păsările sunt singurii oaspeți invitați la acest ospăț, putem presupune fără teamă de a greși că acest ospăț descrie bătălia Armaghedonului. Meniul conține tot felul de carne de oameni.
A. Carnea împăraților
B. Carnea căpitanilor
C. Carnea celor viteji
D. Carnea cailor
E. Carnea călăreților
F. Carnea a tot felul de oameni (slobozi și robi, mici și mari)
În mod clar, scopul acestei liste este să arate că niciun segment al societății nu va fi lăsat pe dinafară. Atunci când națiunile se vor alătura pentru război în Ziua cea Mare a Domnului, acolo va fi reprezentat fiecare grup de oameni și fiecare segment al societății. Totuși, la această bătălie/ospăț nu va fi prezent fiecare om care va trăi atunci.
Apocalipsa 19:19
(1) Și am văzut fiara și pe împărații pământului și pe oștile lor adunate (2) să facă război cu Cel ce ședea călare pe cal și cu oastea lui.
1. Și am văzut fiara și pe împărații pământului și oștile lor adunate = prezintă o listă a celor care se vor aduna la război. În acest moment, nu ni se spune clar despre care fiară este vorba. Acest moment reprezintă împlinirea celui de-al șaselea potir: odată cu sosirea călărețului pe calul alb, scena este pregătită.
2. Să facă război cu Cel ce ședea călare pe cal și cu oastea lui = indică scopul acestei adunări de război din perspectiva omenească.
Apocalipsa 19:20
(1) Și fiara a fost prinsă și împreună cu ea a fost prins proorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei și se închinase semnului ei. (2) Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul cu foc, care arde cu pucioasă.
1. Și fiara a fost prinsă. Și împreună cu ea a fost prins proorocul mincinos = arată cine au fost prinși, și anume ambele fiare. Nu ni se spune clar cine a prins ambele fiare, dar probabil că este vorba despre călăreț.
2. Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul cu foc care arde cu pucioasă = arată finalul celor două fiare de pe pământ. Nu este nicio îndoială că sunt aruncate de vii în foc. Limba greacă accentuează lucrul acesta. De asemenea, faptul că ele nu sunt mâncate de păsările cerului, arată că vor avea un sfârșit diferit față de oștirile lor, care vor fi mâncate.
Iazul de foc care arde cu pucioasă apare în diverse variante de șase ori de-a lungul textului din Apocalipsa 20-21. Deși în mai multe ocazii din Scriptură ni se spune că pedeapsa veșnică a celor nelegiuiți este asociată cu focul, ideea că va fi un iaz de foc nu este prezentă. Isaia 66:24b afirmă clar că „focul lor (al păcătoșilor) nu se va stinge”. Domnul Isus spune: „Dacă mâna ta cea dreaptă te face să păcătuiești, taie-o, căci este mai bine să intri în viață fără o mână, decât să ai amândouă mâinile și să ajungi în iad, unde focul nu se stinge” (Marcu 9:43). Ideea iazului de foc nu apare până aici.
Apocalipsa 20:14 afirmă că iazul de foc este destinația veșnică a celor răi care au fost judecați. Odată ce o persoană este aruncată în iazul de foc, nu va mai fi o a doua șansă sau altă scăpare. Acest lucru este foarte important. Fiara și proorocul mincinos sunt aruncați de vii în iazul de foc odată cu bătălia Armaghedonului. Judecata lor este finală. Acest lucru are loc înainte de domnia de o mie de ani a lui Hristos pe pământ. Prin urmare, iazul de foc trebuie să existe înainte de Împărăția de o mie de ani a lui Hristos.
Acest lucru este în concordanță cu Matei 25:41, care afirmă că, la despărțirea oilor de capre, „caprele” vor fi aruncate de vii în focul cel veșnic. Matei spune: „Atunci El (Isus) le va spune celor de la stânga Lui (caprele), «Plecați de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic care a fost pregătit pentru Diavol și pentru îngerii Lui»”. Odată ce sunt aruncați în iazul de foc (focul cel veșnic), acești oameni nu vor mai fi înviați, pentru că ei nu au murit, ci au fost aruncați de vii în foc împreună cu fiara și cu proorocul mincinos. Ei au fost judecați, condamnați, iar sentința a fost executată.
Apocalipsa 19:21
(1) Iar ceilalți au fost uciși (2) cu sabia, care ieșea din gura Celui ce ședea călare pe cal. (3) Și toate păsările s-au săturat din carnea lor.
1. Iar ceilalți au fost uciși = arată ce s-a întâmplat cu restul armatelor fiarei: toți au fost uciși.
2. Cu sabia care ieșea din gura Celui ce ședea pe cal = arată cum au murit acești împărați și armatele lor. După cum spunea Ioan mai devreme, călărețul a vorbit și soldații au murit. Spre deosebire de fiară și de proorocul mincinos, care au fost aruncați de vii în iazul de foc, ceilalți au fost omorâți și își așteaptă judecata finală în viitor. Această judecată este descrisă în Apocalipsa 20:11-15.
3. Toate păsările s-au săturat din carnea lor = păsările au primit ce le-a fost rânduit, atunci când Dumnezeu le-a chemat în acest loc.
