“El (Dumnezeu) ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în nepriÂhănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înÂnoirea făcută de Duhul Sfânt.”  Tit 3.5
În cercuri largi ale creștinătății se învață că omul treÂbuie să contribuie prin faptele sale la primirea îndrepÂtățirii de la Dumnezeu. Conform acestor învățături, faptele creștinului ar fi necesare pentru a-l face drept în fața lui Dumnezeu, faptele bune ar fi mijlocul prin care s-ar câștiga fericirea veșnică.
Această greșeală fatală s-a cuibărit în inimile multor oameni. Acolo, ea găsește un teren excelent în porÂnirea, deja existentă, spre propria îndreptățire. Mulți gândesc că au posibilitatea să devină mai buni și mai sfinți prin fapte bune.
Astfel de oameni nu cunosc faptul că:
– omul trebuie mai întâi să devină “părtaș al naturii divine”, pentru a putea face fapte bune care să reziste în fața lui Dumnezeu;
– omul care “nu lucrează”, dar crede în Isus Hristos, ajunge numai prin această credință din poziția unui păÂcătos în poziția unui om drept în Hristos în fața lui Dumnezeu;
– omul, natura păcătoasă, “carnea”, nu poate fi nicioÂdată îmbunătățită sau nu poate deveni sfântă.
