Cum să-Ţi cuprind înteaga frumuseţe
Când mintea nu-i în stare să-nţeleagă
Cum dintre-atâtea mii şi mii de feţe
Nu-i una, Doamne, să Ţi-o ştiu întreagă

Cum să-Ţi cuprind întreaga-nţelepciune
Când gândul meu nu poate să ajungă
Mai sus de cer şi lutul se opune
Şi din cuvânt de face-o noapte lungă

Cu să cuprind întreaga bunătate
Când inima mi-e cât un pumn de mică
Şi într-o cuşcă de pământ se zbate
Şi tremură de moarte şi de frică

Şi cum să văd când nu am ochi să vadă
Şi nu-s destui în ei să mi Te prindă
Şi-o pânză mare, groasă de zăpadă
Mi-acoperă lumina din oglindă

Şi ce-ar putea să ştie un grăunte
De marea mare-n care-i pus să fie
Ce ştie praful ce-i acela munte
Ce ştie clipa cât e-o veşnicie

Şi cum să ştiu şi să Te-nvăţ mai bine
Când nevăzut Tu eşti mereu în toate
Şi tot ce este s-a făcut prin Tine
Şi eşti ce eşti şi poţi ce nu se poate

Deci, cum să prind ce-i fără de măsură
Şi să-nţeleg ce este-n mii de feţe
Vorbeşte-mi, Doamne, gură către gură
Răspunde-mi, Doamne, când  Îţi dau bineţe !…

Sanja Cristea Tiberian