“Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul!” (Matei 5:5)
Cuvântul “blândețe” seamănă atât de mult cu slăbiciune încât suntem tentați să ne gândim la cuvântul “fricos”. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr! Domnul Isus a spus: “Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul!” (Matei 5:5). Să remarcăm că cei blânzi nu se luptă, nu manipulează și nu concurează cu alții și totuși ei moștenesc totul. Când “moștenești” ceva, nu trebuie să te lupți pentru acel lucru, îl primești pentru că ești iubit, prețuit și ești parte din fami¬lie.
Blândețea se naște din dragoste. Ea refuză să judece pripit; nu vorbește urât și nu dă din coate pentru că nu are nimic de dovedit; se tulbură când structura, bugetul sau imaginea companiei devine mai importantă decât oamenii pe care suntem chemați să-i slujim; suferă când programul nu ne permite pentru a avea grijă de cei tineri, de cei bătrâni, de cei bolnavi sau de cei în sufe¬rință. Blândețea este o virtute greu de găsit într-o societate care admiră duritatea. Suntem încu¬rajați să rezolvăm lucrurile și să o facem la timp, deși oameni sunt călcați în picioare în acest proces. Succesul, realizările și productivitatea contează, dar cu ce preț? Nu există loc pentru blân¬dețe într-un asemenea mediu.
Pavel a fost plin de puterea lui Dumnezeu și el a scris: “ne-am arătat blânzi în mijlocul vostru, ca o doică ce-și crește cu drag copiii” (1 Tesaloniceni 2:7). O persoană blândă pășește ușor, ascultă cu atenție, privește cu delicatețe și atinge cu reverență și sensibilitate. Cei blânzi știu că adevărata creștere necesită hrană, nu forță. Așadar, să ne îmbrăcăm cu blândețe, căci în lumea noastră dură și neînduplecată, blândețea este o piatră vie de aducere aminte a prezenței lui Dumnezeu printre noi.
