Psalmul 103.9
Dumnezeu trebuie uneori să ne mustre și, să ne certe ca pe niște sărmani copii rătăciți cum suntem, fără ca prin aceasta să nu fie un adevărat Tată. Mustrările îi fac să sufere pe cei cu inima sinceră, căci ei simt atunci câtă batjocură I-au adus și cât de mult merită ei pedeapsa Lui. Noi care știm ce înseamnă mustrările Sale, ne plecăm în fața Domnului, plângând pentru că I-am atras mânia.
Dar ce alinare aduce gândul că această mânie nu este pentru totdeauna. Dacă într-adevăr ne pare rău și ne întoarcem din nou la El cu inimile zdrobite pentru că am păcătuit, hotărâți să o rupem cu păcatul, vom vedea îndată pe fața Sa zâmbetul. Lui nu-i face plăcere să îndrepte spre noi o frunte încruntată, căci prea mult ne iubește, și bucuria Sa este să ne facă pe deplin veseli.
Să căutăm deci fața Sa, fără să deznădăjduim. Să Îl iubim deci pe Dumnezeul care ne mustră, căci în curând vom putea cânta: “Mânia Ta a trecut și Tu m-ai mângâiat”. Înapoia mea deci întristări și apăsări, corbi negri care tulburați sufletul meu. Intrați voi, porumbei veseli ai nădejdilor și ai amintirilor binecuvântate! Judecătorul care ne-a iertat când ne-am întors la El la început, este acum Tatăl care ne iartă încă în bunătatea Sa, pentru ca să putem să ne bucurăm de dragostea Sa care nu se schimbă și să gustăm iubirea Sa nesfârșită.
