“Neprihănirea oamenilor cinstiți îi cârmuiește fără teamă” (Proverbe 1I:J)
Cu toții suferim de ceea ce psihologii numesc “eroarea atribuirii fundamentale”. Funcționează în felul următor: dacă se întâmplă un lucru bun în viața mea, am tendința să-l explic, atribuindu-mi meritele pentru el. Dar dacă am un eșec, am tendința să dau vina pe împrejurări. Dacă iau notă mare la un test cred că sunt deștept; dacă iau notă mică, s-a întâmplat pentru că nu m-am putut concenÂtra. Dacă oamenilor le place predica mea înseamnă că sunt un bun predicator; dacă nu le place, înseamnă că ei sunt prea superficiali. Ceea ce face ca eroarea atribuirii fundamentale să fie și mai gravă este modalitatea în care explicăm comportamentul altora, în timp ce ne justificăm propriul comportament greșit prin atenuarea circumstanțelor. Spunem că alții s-au comportat urât datorită defectelor de caracter.
De exemplu, dacă țip la copilul meu înseamnă că s-a comportat atât de urât încât până și răbdarea lui Iov ar fi ajuns la capăt. Dacă tu țipi la copilul tău, este clar că ai nevoie de consiliere despre gestionarea mâniei. Dacă eu iau amendă pentru viteză, înseamnă că poliția trebuia să-și împlinească norma, așa că au întins o capcană când de fapt ei trebuiau să meargă să prindă criminalii. Dacă tu primești o amendă pentru viteză, asta arată că nu ești demn să te afli în fața volaÂnului. Care este soluția pentru eroarea atribuirii fundamentale? Calea bunătății și a pocăinței. Avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a vedea adevărul în ceea ce ne privește. Și El ni-l dă pe trei căi:
a) prin rugăciune;
b) prin citirea și aplicarea Cuvântului Său;
c) prin alți oameni care ne iubesc și care ne cunosc bine; oameni care nu ne spun ceea ce dorim să auzim, ci ceea ce trebuie să auzim.
