Ramuri ale Islamismului

0
97

În cadrul islamismului se disting două ramuri principale. Una este ramura sunită, iar cea de a doua este ramura șiită. Musulmanii suniți constituie marea majoritate în comunitatea lumii islamice. Termenul “sunna” înseamnă “calea” sau “exemplul” și se referă la exemplul profetului Mahomed.

Astfel, toate grupările și sectele islamice consideră Sunna (deci pe Mahomed), împreună cu Qur’an-ul (Coranul), sfintele scripturi ale Islamismului, ca obligatorii. Deoarece înseamnă “calea”, termenul “sunna” poate, de asemenea, să aibă scopul de a face distincția între musulmanii suniți și musulmanii șiiți, care urmează o cale alternativă.

Cele două ramuri principale ale islamismului diferă, în principal, în credințele în ceea ce privește succesiunea lui Mahomed. Musulmanii suniți cred că Mahomed a intenționat ca, prin consens, comunitatea musulmană să aleagă un succesor, sau un calif, care să conducă teocrația (împărăția pământească, aflată sub conducere divină) pe care a înființat-o el. Musulmanii șiiți cred că Mahomed l-a ales pe cumnatul său, Ali, ca succesor al său, și că numai urmașii lui Ali și ai soției sale, Fatima, au dreptul să guverneze comunitatea musulmană. De asemenea, există diferențe între cele două ramuri în ceea ce privește interpretarea Coranului.

Doctrinele musulmanilor suniți s-au format spre sfârșitul secolului al IX-lea, iar teologia sunită s-a dezvoltat ca sistem complet în timpul secolului al X-lea. În mare parte, ambele dezvoltări au avut loc ca reacții la mișcările schismatice timpurii, cum ar fi mișcările Kharijiților, Mutaziliților și Șiiților. De exemplu, definița completă a suniților despre musulmani a fost concepută ca o reacție a extremismului îngust al Kharijiților. Puternicul accent pus de suniți pe puterea, voința lui Dumnezeu și determinarea sorții omenești a apărut ca o reacție la insistența cu care Mutaziliții puneau accentul pe libertatea absolută a voinței omului. Doctrinele politice ale suniților au ieșit la iveală în lupta împotriva adepților legitimismului îmbrățișat de către șiiți în disputa cu privire la succesiunea lui Mahomed. În cadrul teologiei sunite s-au dezvoltate diferite nuanțe de interpretare și școli, totuși, tendința sunită fiind de a rezolva diferențele minore și de a afirma consensul comunității în probleme de doctrină.

Gruparea șiită. Urmașii lui Ali erau cunoscuți ca Shia (partizani), sau șiiți. Dar majoritatea comunității musulmane, care urmau Sunna (calea), respingeau doctrina Shia cu privire la succesiune.
Șiiții și-au format doctrina infailibilității, lipsei păcatului și a dreptului divin de autoritate al descendenților lui Ali, pe care îi numeau imami. Ultimul imam a dispărut în 880, iar musulmanii șiiți așteaptă reîntoarcerea acestuia până în ziua de azi, moment în care ei cred că se va face dreptate pe pământ.

Imamul, după cum este considerat de către șiiți, este un izvor de înțelepciune, cu puteri politice și religioase absolute. Sub auspiciile speculate ale ultimului imam, liderii șiiți exercită o influență imensă. Probabilitatea ca ei să aibă o abordare inovativă a problemelor religioase și să sfideze autoritatea politică e mai mare decât în cazul liderilor suniți.

Astăzi, musulmanii șiiți se găsesc majoritatea în Iran, iar un număr destul de mare se găsesc în Irak, Siria, Liban, India, Pakistan și anumite părți din Asia Centrală. Numărul lor total e depășește 165 de milioane. La sfîrșitul secolului al XX-lea, câțiva lideri șiiți, printre care și liderul politic iranian Ayatollah Khomeini, au sprijinit apropierea și solidaritatea cu gruparea sunită.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.