În cadrul islamismului se disting două ramuri principale. Una este ramura sunită, iar cea de a doua este ramura şiită. Musulmanii suniţi constituie marea majoritate în comunitatea lumii islamice. Termenul „sunna” înseamnă „calea” sau „exemplul” şi se referă la exemplul profetului Mahomed.

Astfel, toate grupările şi sectele islamice consideră Sunna (deci pe Mahomed), împreună cu Qur’an-ul (Coranul), sfintele scripturi ale Islamismului, ca obligatorii. Deoarece înseamnă „calea”, termenul „sunna” poate, de asemenea, să aibă scopul de a face distincţia între musulmanii suniţi şi musulmanii şiiţi, care urmează o cale alternativă.

Cele două ramuri principale ale islamismului diferă, în principal, în credinţele în ceea ce priveşte succesiunea lui Mahomed. Musulmanii suniţi cred că Mahomed a intenţionat ca, prin consens, comunitatea musulmană să aleagă un succesor, sau un calif, care să conducă teocraţia (împărăţia pământească, aflată sub conducere divină) pe care a înfiinţat-o el. Musulmanii şiiţi cred că Mahomed l-a ales pe cumnatul său, Ali, ca succesor al său, şi că numai urmaşii lui Ali şi ai soţiei sale, Fatima, au dreptul să guverneze comunitatea musulmană. De asemenea, există diferenţe între cele două ramuri în ceea ce priveşte interpretarea Coranului.

Doctrinele musulmanilor suniţi s-au format spre sfârşitul secolului al IX-lea, iar teologia sunită s-a dezvoltat ca sistem complet în timpul secolului al X-lea. În mare parte, ambele dezvoltări au avut loc ca reacţii la mişcările schismatice timpurii, cum ar fi mişcările Kharijiţilor, Mutaziliţilor şi Şiiţilor. De exemplu, definiţa completă a suniţilor despre musulmani a fost concepută ca o reacţie a extremismului îngust al Kharijiţilor. Puternicul accent pus de suniţi pe puterea, voinţa lui Dumnezeu şi determinarea sorţii omeneşti a apărut ca o reacţie la insistenţa cu care Mutaziliţii puneau accentul pe libertatea absolută a voinţei omului. Doctrinele politice ale suniţilor au ieşit la iveală în lupta împotriva adepţilor legitimismului îmbrăţişat de către şiiţi în disputa cu privire la succesiunea lui Mahomed. În cadrul teologiei sunite s-au dezvoltate diferite nuanţe de interpretare şi şcoli, totuşi, tendinţa sunită fiind de a rezolva diferenţele minore şi de a afirma consensul comunităţii în probleme de doctrină.

Gruparea şiită. Urmaşii lui Ali erau cunoscuţi ca Shia (partizani), sau şiiţi. Dar majoritatea comunităţii musulmane, care urmau Sunna (calea), respingeau doctrina Shia cu privire la succesiune.
Şiiţii şi-au format doctrina infailibilităţii, lipsei păcatului şi a dreptului divin de autoritate al descendenţilor lui Ali, pe care îi numeau imami. Ultimul imam a dispărut în 880, iar musulmanii şiiţi aşteaptă reîntoarcerea acestuia până în ziua de azi, moment în care ei cred că se va face dreptate pe pământ.

Imamul, după cum este considerat de către şiiţi, este un izvor de înţelepciune, cu puteri politice şi religioase absolute. Sub auspiciile speculate ale ultimului imam, liderii şiiţi exercită o influenţă imensă. Probabilitatea ca ei să aibă o abordare inovativă a problemelor religioase şi să sfideze autoritatea politică e mai mare decât în cazul liderilor suniţi.

Astăzi, musulmanii şiiţi se găsesc majoritatea în Iran, iar un număr destul de mare se găsesc în Irak, Siria, Liban, India, Pakistan şi anumite părţi din Asia Centrală. Numărul lor total e depăşeşte 165 de milioane. La sfîrşitul secolului al XX-lea, câţiva lideri şiiţi, printre care şi liderul politic iranian Ayatollah Khomeini, au sprijinit apropierea şi solidaritatea cu gruparea sunită.