Am plîns în China

O echipa de misiune , a intreprins o calatorie misionara în tara “Soarelui Rasare”. Desi orizontul zilei începe de aici, experientele pe care ei le-au trait, ne descopar ca în China, mai este înca mult “întuneric” ! Citind seria de articole : Am plîns în China, dorim sa întelegi aceasta nevoie spirituala si sa fii provocat pentru rugaciune si implicare în a face ceva, pentru a veni în ajutorul acestor oameni . Situatia acestui popor zugraveste cel mai bine spusele Domnului Isus : ” Mare este secerisul, dar putini sunt lucratorii ! Rugati dar pe Domnul secerisului sa scoata lucratori la secerisul Lui ” Mat 9:37-38

Am plecat spre China cu sentimente amestecate si asteptari nedefinite. Nu puteam anticipa ce ma asteapta la marginea de rasarit a lumii ! Pe de o parte , vestile despre ravagiile facute de SARS în acesta tara, ce s-au cuibarit adînc în sufletul meu, îmi stîrneau temeri dintre cele mai întunecate ( ma gîndeam uneori ca ar fi asa de bine sa mi se refuze viza pentru aceasta calatorie si sa scap !) . Însa, pe de alta parte , rugaciunile celor dragi de acasa, mijlocirea bisericii si, mai ales calauzirea Duhului Sfînt ma faceau sa ma simt purtat pe aripi de biruinta. Astfel ca , de îndata ce am urcat în avion, am avut nu doar fata ci si inima îndreptata spre China.

Mirosul mîncarii chinezesti ce umplea mirific ( în perceptia mea cel putin!) interiorul avionului în care ma aflam, ma facea sa simt ceva din misterul unei tari ce aduna împreuna 1.300.000.000 de oameni. Portile Chinei s-au deschis pentru noi (echipa de misiune pentru un termen scurt) la aeroportul însorit din Beijing (Peking). Furnicarul de oameni, biciclete si masini , ne-a prins repede în dinamica vietii tumultoase a locuitorilor din Capitala Chinei.
( 14 milioane de locuitori).

Toata oboseala noastra s-a risipit cînd am ajuns pe o sectiune a Marelui Zid Chinezesc ( una dintre cele 7 minuni ale lumii !) . Dincolo de realitatea impresionanta a unei constructii de piatra înalta de 8 m, lata de 5 m si lunga de 6.000 de kilometri ( da ati citit bine sase mii de kilometri !), am vazut acolo, ceva din framîntarile interioare ale chinezilor si spiritualitatea chinezeasca ce au fost generate din vremea împaratului Qinshihuang (211 î. Hr.), care a dispus începerea construirii Marelui Zid, (nume ce a fost atribuit acestui edificiu îndraznet, înca de atunci).

Dorinta de unitate nationala si teama de cotropitori, în esenta au stat în spatele acestei constructii gigantice.Cînd urcam pe sectiunea zidului ce se întindea în dreptul orasului Beijing, zid ce se înalta si coboara odata cu muntele, admiram tenacitatea si sacrificiul chinezilor ( ma gîndeam ca daca pentru mine era asa de greu doar sa urc zidul, cum trebuie sa fi fost pentru cei ce l-au construit, într-o vreme în care tehnica era rudimentara !). Parca fiecare piatra pe care calcam vibra de intensitatea efortului si a perseverentei chinezesti.

Circumstante ce au fost generate de stari sufletesti atît de comune noua tuturor : teama si faima . Intradevar, teama de cotropitori a generat în sufletul chinezilor aceste pasiuni si dorinte de sacrificii atît de rar întîlnite în istoria umanitatii. Însa, ca o ironie a sortii , timpul a dovedit ca teama aceasta a chinezilor a fost nejustificata ( n-a fost niciodata nevoie de acest zid !)

Cît despre faima, titlul de minune a lumii atribuit Zidului Chinezesc, nu poate fi apreciat decît simbolic , cîta vreme cea mai mare parte a zidului,astazi se afla în ruine. Se spune ca aceasta constructie este singurul edificiu construit de om care se poate vedea cu ochiul liber de pe luna. Dar, este un edificiu aflat în ruine; o faima apusa , ca în vremurile Babelului Biblic.

Pasind pe treptele de piatra a Marelui Zid Chinezesc, am trait emotiile generatiei Turnului Babel , care cu mult timp înaintea Chinezilor, au experimentat si ei gustul amar al unei fiinte împrimate în ruinele turnului, al carui vîrf se dorea “sa atinga cerul” (Genesa 11:4)
Ruinele Babelului vorbesc amar despre desertaciunea arogantei umane. Darîmaturile turnului Babel stau ca marturie în istoria umanitatii asupra faptului ca orice edificiu ( fizic sau spiritual ) construit în neascultare de Dumnezeu, nu dainuieste.

Am fost însa adînc mîhnit în sufletul meu, cînd am constatat ca sute de generatii de chinezi , care s-au perindat pe aceste meleaguri si au fost martore ale acestui spectacol grandios si sumbru , reprezentat de Marele Zid aflat în degradare, au tot repetat experienta Babelului , nestiind nimic despre ea. Astazi sunt asa de putini cei ce stiu ca faima si siguranta unei natiuni se cladeste în ascultare si dependenta de Dumnezeu. Ei înca mentin vechea conceptie potrivit careia “cineva nu poate fi considerat om adevarat, decît daca a stat cel putin odata în fata Marelui Zid ” ! O invitatie continua spre desertaciune …!

Cînd am coborît însa de pe Zidul de faima al Chinei, am înteles ca ei sunt în cautare dupa Altceva (sau mai bine zis; dupa Altcineva ) care ar putea sa le stîmpere setea din suflet. Se lasase deja întunericul peste China , dar n-am fi plecat de pe strazile capitalei ei, de dragul acelor oameni !

Am plîns cînd am vazut acest mare ogor “gata pentru seceris” , de pe care lipseau însa “lucratorii”. Cine ar fi putut ramîne insensibil în fata acestor oameni cu sufletul secatuit, ca un pamînt uscat de seceta verii, pe care “putinii stropi de ploaie” desprinsi din comunicarea noastra cu ei nu puteau schimba nimic !

Acolo pe strazile aglomerate ale Beijingului, ne-am rugat pentru ploaie de harsi binecuvîntare , peste acele tinuturi uscate din punct de vedere spiritual si am cerut de la Domnul sa scoata “lucratori” pentru marele “seceris” din China.

Cu aceasta apasare în suflet, aproape de miezul noptii, ne-am îndreptat spre poarta de intrare a Orasului Interzis. Aceasta poarta se deschide dinspre piata Tiananmen, avînd la intrare o poza uriasa a fostului lider comunist ,Mao Zedong. Am plîns cînd ne-am amintit de milioanele de oameni care au murit de foame în timpul regimului Mao si ne-am umplut de amaraciune, cînd am aflat despre “strategiile” sale de iesire din criza economica.

Se spune ca, pentru a creste productia de grîu , într-o vreme de foamete în tara, Mao a dispus ca cetatenii Chinei, sa omoare pasarile cerului care , în opinia lui , se faceau vinovate de lipsa acuta de grîu. ” Cu cît mai multe pasari moarte pe cîmp ; cu atît mai mult grîu în grînare” , spunea liderul comunist.

Întreaga tara înfometata a început “strategica” vînatoare de pasari . Sperantele oamenilor erau legate de pietrele din prastiile chinezilor, care ocheau cu maiestrie pasarile ce devenisera peste noapte (o noapte spirituala generata de comunisti), dusmanul de clasa al bunastarii chinezilor ! Întradevar , în primul an dupa moartea pasarilor, decretata de liderii comunisti , productia de grîu a crescut , dar în anul urmator daunatorii cerealelor, au distrus mai mult grîu decît ar fi mîncat pasarile omorîte în anul precedent !.

Am plîns cînd am aflat ca în China si fratii nostri de credinta au murit pentru ca , potrivit întelegerii comuniste , ei s-au facut vinovati de alte rele nationale. Acolo, sub portretul imens si sumbru al lui Mao, ne-am plecat în rugaciune si am cerut lui Dumnezeu, îndurare pentru cei ce si-au mînjit mîinile cu atîta sînge nevinovat. Ne-am rugat , de asemenea, ca Dumnezeu sa aduca peste China , bîntuita de ororile trecutului, speranta unei vieti noi , pe care o poate genera numai credinta în Domnul Isus.

Am intrat apoi în Orasul Interzis. ( numit asa deoarece, cîndva doar împaratul si curtenii sai , aveau dreptul sa intre acolo). Orasul Interzis este un faimos complex de cladiri asezate chiar în mijlocul capitalei. Aceste palate imperiale au fost construite în perioada dinastiei Ming ( 1406-1420), avînd ca motivatie interioara aceleasi sentimente de frica si faima.

Faima aici,consta în arhitectura impozanta a cladirilor si numarul mare de camere (10.000), care au fost mobilate cu cele mai pretioase lucruri ale acelor vremuri. Se spune ca daca un print nou nascut ar fi fost pus sa locuiasca în cîte o camera în fiecare zi, atunci acestuia i-ar fi trebuit 27 de ani ca sa treaca prin toate camerele din împaratie.

Teama însa , era imortalizata de zidurile înalte si santurile cu apa, care înconjoara Orasul Interzis.Paralizat de teama, împaratul Chinez a dispus taierea tuturor copacilor din curtea imperiala , ca nu cumva , gîndea el, dupa acestia sa se ascunda iscoade sau persoane care ar fi vrut sa comploteze împotriva sa. Astazi Orasul Interzis este muzeu; însa spiritul sau persista , fiind adînc imprimat în sufletul chinezilor, generatie dupa generatie.

Cînd ne-am întors spre hotel, tîrziu în noapte, cîtiva chinezi s-au oferit sa ne transporte cu o minicaleasca , ce era construita în spatele unei biciclete la care pedalau din greu micutii asiatici , în schimbul unei sume de bani.

Mi-a fost mila de ei; si m-am oferit să pedalez eu, în locul unuia dintre ei, care se oferise sa faca acest serviciu pentru mine. Tot ce am reusit sa obtin a fost doar dreptul de a face o poza în timp ce pedalam, dupa care a trebuit sa trec resemnat pe scaunul “împaratesc” din caleasca.

Încet încet , mila pentru ei s-a transformat în dragoste si as fi vrut să îmbratisez întreaga China , cînd ma gîndeam ca Fiul lui Dumnezeu, n-a venit în lume sa fie slujit,ci sa slujeasca si sa-si dea viata ca rascumparare pentru noi. (Mat. 20:28).

Am adormit în prima noapte petrecuta în China , cu aceasta dragoste turnata de Dumnezeu în inima mea, pentru aceasta generatie de oameni.

[pagebreak]

Dupa numai o singura zi si o singura noapte petrecute în China , intensitatea emotiilor legate de aceste meleaguri exotice au navalit în sufletul meu cu forta unui torent, spulberînd orice felde prejudecati sau bariere fixate în inima mea fata de cel mai numeros popor de pe glob. China îmi intrase în suflet !
Foarte curînd mi-am dat seama nu numai ca n-o mai pot scoate din universul preocuparilor mele , dar si ca Dumnezeu îmi largise atît de mult inima încît China întreaga, ar fi putut sa încapa în ea. Am plîns cînd am realizat cît de mica a fost inima mea fata de aceasta natiune pe care Dumnezeu , cu siguranta o poarta înca de la obîrsia ei în inima Lui. (probabil de asta chinezii sunt asa de multi )

Am plecat din Beijing într-un zbor de 3 ore peste teritoriul Chinei , spre Nord ““Vestul tarii (orasul Urumqi provincia Xinjiang) . Fiind o zi senina de vara am putut admira de la înăltime peisajele ce se derulau în fata mea ca un sul de pergament antic, ce contine marturiile operei Divine din acest colt de univers. În zborul meu cu ochii aproape lipiti de micuta fereastra a avionului, sorbeam fiecare “picatura” de China , ce era adusa în sufletul meu de razele de lumina ce ma legau de privelistea de jos.

Mi-am amintit de profetul ezechiel caruia Dumnezeu îi încredintase cu mai multa vreme în urma , un sul ce continea un anumit mesaj despre Israelul antic, (Ezechiel 2:8-10). Indicatia Lui Dumnezeu pentru profetul Sau era nu numai sa se familiarizeze cu continutul sulului pe care erau inscriptionate ” bocete , plîngeri si gemete” , acumulate în istoria natiunii alese, dar sa si “manînce” sulul acela .
Fara a-mi atribui veleitati profetice , am simtit si eu ca în fata mea se deschide un sul cu un mesaj necunoscut înca, pe care Dumnezeu ma invita sa-l asimilez în întregime. Astfel ca, orasele, satele muntii si apele Chinei, peste care zburam , patrundeau adînc în sufletul meu purtînd cu ele atît splendoarea cît si durerea acelor meleaguri.

Am vazut splendoarea creatiei divine în care s-au cuibarit saracia si mizeria umana ( în mijlocul unor peisaje superbe , puteau fi zarite cocioabele saracacioase si mizere ale locuitorilor Chinei ).

Cu aceste sentimente amestecate, de splendoare si ruina în suflet, m-am trezit deodata în fata unei întinderi nesfîrsite de nisip. Am încercat sa identific pe acel ocean maroniu , vre-un petec de alta culoare , însa toata truda mea a fost zadarnica. Smuls parca din visare de o mîna ce se asezase pe umarul meu , am încercat sa aflu în stînga si în dreapta mea, ce se întîmpla.

Am luat repede harta Chinei si am încercat sa identific acel peisaj sumbru peste care zburam. Nu mi-a trebuit mult timp , sa-mi dau seama ca zburam peste desertul Gobi ( o suprafata imensa din Nordul Chinei, spre Mongolia. Ce imagine dezolanta, mă gîndeam revenind lînga “fereastra mea spre China ” !
Oazele mici, ca niste smocuri de iarba , pareau a fi înghitite de acele nisipuri fierbinti. Am început o adevarata “pribegie prin pustie ” , ca si israelitii odinioara, în vreme ce avionul (tehnica moderna) se îndrepta spre …tara fagaduintei ! Încercam sa scrutez orizontul si sa descopar în zare “Canaanul” chinezesc spre care ma gîndeam ca ma îndrept.

Asteptarea mea începuse sa fie greu pusa la încercare, cînd constatam ca marea aceea de nisip nu se mai termina. Nici nu puteam banui ce experiente ma asteapta , la capatul acestei pribegii ale mele ! Cînd vocea din difuzoare (într-o engleza îmbibata cu tonalitati care reproduc în mare masura , literele “s” si “t” din vocabularul românesc) , anunta aterizarea noastra în Urumqi (orasul destinatiei noastre), unde o noua lume s-a deschis în fata noastra .

Înca de la înaltimea zborului nostru puteam distinge clar imaginea unui oras în suferinta Dealurile fara vegetatie, apele de culoare galbuie, uzinele ruginite si cladirile gri, erau semnele unui oras fara speranta. Cînd am pasit pe strazile prafuite si mizere ale Urumqiului, am înteles cu durere ca n-am ajuns în “canaan”. Eram înca în plina pustie spirituala !.

Strigatul dupa ajutor spiritual ce de atîta vreme s-a lovit de zidurile de piatra ale acestei tari închise, era aproape stins în sufletul acelei generatii.
Speranta aici abia mai pîlpîia. Aceste tinuturi îndepartate ale Chinei, sunt locuite de uighuri , un grup etnic mai neobisnuit în spatiul cultural chinezesc.

Uighiurii au facut parte cîndva din zona Asiei Centrale, împartasind religia , cultura si limba acestei zone. Astazi însa , aceste tinuturi sunt parte din China , iar uighiurii nu sunt prea fericiti cu noua lor limba si cultura pe care sunt nevoiti acum sa le accepte. Uighiurii sunt musulmani si au construit moschei în întreaga provincie Xinjiang , unde astazi traiesc aproape 10 milioane de oameni.

În multime aceea de oameni, ca o mare de dope ( acoperamîntul specific barbatilor musulmani) , am simtit o apasare spirituala si o negura sufleteasca ce se lasa greu asupra acestei zone . Nu stiam prea bine ce anume facea atmosfera acestui oras atît de întunecata si apasatoare , dar inima îmi batea în piept în ritmul unei frici generate de un pericol iminent , fara a sti de unde putea sa apara. Strazile saracacioase si blocurile neîngrijite amplificau acest freamat sinistru în sufletul meu .

Am vazut atîtea fete triste si atîtea priviri pierdute pe strazile orasului Urumqi , cum n-am mai întîlnit nicaieri în alta parte pîna atunci. Parca as fi ajuns la cea mai dureroasa “rana” a Chinei contemporane !
Oamenii de aici avînd parca sufletul uscat de atîta tristete si durere, sorbeau cu nesat fiecare picatura de fericire ce li s-ar fi oferit pe strada ; o privire curioasa din partea noastra ( a unor straini), un gest de-al nostru de acceptare , sau o galagie asurzitoare , a tobelor lovite intens , parca mînati de ura ,de catre niste localnici, la un colt de strada.

În vreme ce eu as fi fugit mai degraba de vacarmul acesta înfiorator, uigurii , în schimb , s-au adunat ad-hoc pentru un dans specific pe aceste ritmuri. Nu cred ca pot gasi cuvinte care sa exprime întreg haul launtric si ecoul sumbru din sufletul acestor oameni!

Tot hoinarind pe strazile prafuite si cernite ale Urumqiului ( îmbracamintea neagra predomina, mai ales în vestimentatia feminina), asteptînd parca deslegarea misterului legat de aceasta zona, m-am trezit deodata în fata unei cladiri imense care, în mod evident, fusese construita de curînd.
Cînd mi-am ridicat ochii spre vîrful acelui edificiu am înteles ca este vorba de o moscheie si am exclamat cu multa uimire: “asta da libertate religioasa ” ! Dar cînd m-am îndreptat spre intrarea acelei cladiri , am constatat cu si mai mare uimire ca de fapt pe întreaga suprafata de la parter se aflau magazine .

M-am apropiat sa vad ce minune poate fi acest supermagazin-moschee ! Nu mi-a venit sa cred ca, ca în acceptiunea musulmanilor moderni , Alah îsi împarte atît de fericit spatiul de influienta cu Mamona. De fapt nu era greu de constatat ca închinatorii lui Mamona erau mult mai numerosi , decît închinatorii lui Alah din acel loc.

Însa am fost adînc mîhnit în sufletul meu, cînd am vazut aceasta struto-camila moderna , care nu numai ca induce multa confuzie în sistemul de valori ale acestor oameni ,dar si genereaza un sistem moral relativ în care orice este posibil.

Am cerut permisiunea unor oameni care se aflau în spatiul ocupat de moschee( la etajul cladirii), sa ma urc , cu grupul nostru de turisti din România si Anglia, în minaret( turnul în care imamul se urca zilnic pentru a chema pe oameni la rugaciune).
Cînd am ajuns în vîrful minaretului am fost fericit sa putem privi panorama întregului oras, dar m-a si prins o frica de moarte. Am constatat ca ne aflam vreo cinci persoane în vîrful minaretului , si deodata m-am gîndit ca acesta ar fi putut sa cedeze ( a fost proiectat sa reziste la greutatea unei singure persoane ) !.

Frica de o eventuala prabusire a turnului m-a paralizat si ma gîndeam daca întradevar merita sa mor pentru o astfel de cauza .Începusem sa-mi fac tot felul de scenarii în minte . Vedeam ziarele din urmatoarea zi scriind pe prima pagina : ” crestini pedepsiti de Alah, pentru îndrazneala de a profana locurile sfinte ale musulmanilor “! Sau, la fel , ma gîndeam cum ar suna vestea în România : ” pastori baptisti omorîti întru-n minaret musulman “!
Gîndul care a învins pîna la urma a fost acela de a ma ruga . Am închis ochii ( de frica ) si acolo în vîrful minaretului acelei moschei musulmane , am cerut îndurarea lui Dumnezeu pentru noi si pentru toti ceilalti oameni.

M-am rugat pentru mîntuirea bastinasilor din pacatele în care traiau si pentru izbavirea mea de la moarte ! Am coborît repede din minaretul a carui trepte în spirala pareaa ca nu se mai sfîrsesc si am plecat spre hotel cu aceasta teribila dilema : ” oare ce face acest tinut atît de înfricosator ” ?

Toata noaptea m-am zvîrcolit în nelinistea gîndurilor generate de experienta zilei pe care tocmai am încheiato în Urumqi. Dilema a fost elucidata însa în urmatoarea zi . Programul nostru din ziua respectiva continea o vizita într-un sat din provincia Xinjiang care se numeste Tuiyugou (tradus din uighura înseamna ” drum imposibil”) ce se afla la aproximativ 200 de km departare de Urumqi .

Pînă în 1992, cînd a fost construit un drum ce leaga satul de alte localitati învecinate,oricine ar fi dorit sa ajunga în Tuyugou ar fi trebuit sa mearga pe jos sau cu magarul, peste vîrful “Muntelui în Flacari” ( numit asa datorita pulberii rosiatice antrenate de vînt de pe întreaga suprafata a acestui munte fara vegetatie si acoperit de piatra si pulbere de culoare rosie).

Drumul nostru spre acest sat primitiv ( cred ca acest termen nu defineste destul de bine conditia de viata a satenilor de aici ), a fost atît de socant . Imaginile dezolante ale unor tinuturi proape în întregime lipsite de vegetatie, caldura sufocanta , saracia lucie si negura spirituala care plutea în vazduh ne-au stors sufletul, de mila acestor oameni.
Am coborît din masina în satul Tuyugou si am ramas mut de uimire . Cînd am vazut casele de pamînt , drumurile prafuite , mizeria din jur , lipsa vegetatiei din zona aceea încercuita de munti si praful acela rosiatic care se ridica de pe vîrful muntilor, am crezut ca am ajuns în iad. Totul în jur parea sa fie facut din lut ! Pîna si oamenii pareau sa fie fiinte alcatuite din lut , animate doar de o forta oaarba care le furase sufletul si le controla destinul.

Însa mirarea mea nu a încetat aici . Ne-am dus spre poalele unui munte care semana cu un craniu ( un alt decor sinistru!) , pentru ca acolo ni s-a spus ca se afla un loc de pelerinaj al musulmanilor . Aici se afla o cladire rudimentara care fusese construita în arhitectura unei moschei musulmane , dar care era acompaniata de o serie întreaga de elemente animiste ( de exemplu se aflau acolo tot felul de prajini de care erau legate cordelute din tesatura de diferite culori care aveau menirea sa alunge spiritele rele ) .

Am patruns înăuntru , dupa ce am platit taxa de rigoare ( locul devenise si atractie turistica) , si am vazut niste indivizi îmbracati într-o vestimentatie specifica liderilor spirituali musulmani ( mulahi), dar extrem de murdara. În jurul acestora se aflau carti (sfinte!), bani si diferite persoane care solicitau ajutorul acestor persoane în rugaciune.
Am vazut ca anumite persoane intrau într-un fel de tunel sapat spre interiorul muntelui si se auzeau vaiete si voci de la capatul lui. Mi-am luat inima în dinti ( care , între noi fie vorba , îmi clăntăneau de era gata sa mi-i sparg ) si am intrat mai mult pe brînci în acel tunel. Era întuneric bezna . Doar o mica luminita a unei lumînări se zarea la capatul acelui tunel ( la ei se vede luminita de la capatul tunelului ).
Cam dupa vreo 5-6 metri am ajuns într-un fel de grota sferica sapata în acel munte unde se afla un grup de persoane care se rugau cu voci plîngatoare.

La lumina slaba a acelei lumînari , sau poate de frica n-am putut distinge nimic altceva în interiorul acelei grote . Am stat cîteva minute , timp în care am înăltat o rugaciune catre Dumnezeu , cerînd ca El sa frînga lanturile întunericului de peste acea zona si de peste întreaga China.

Cu aceasta descoperire sinistra înb suflet am ramas o vreme lînga tunelul acela din care se raspîndea un întuneric spiritual atît de dens peste întreaga regiune. Doream sa vad reactiile oamenilor obisnuiti care veneau acolo cu tot felul de sperante. Am zarit prin bezna din tunel, doua persoane care tocmai se pregateau sa iasa din grota si am vrut sa descifrez pe chipul lor în ce mod sperantele lor au fost împlinite.
Una dintre aceste persoane era o femeie în vîrsta ce suferea, dupa cum am putut sa-mi dau seama de tetrapareza ( paralizie a membrelor superioare si inferioare).

Miscarile ei erau foarte anevoioase si fiind foarte aproape de gura de iesire a tunelului am ajutat-o sa coboare. Femeia respectiva nici n-a realizat , probabil, ca cineva o ajuta sa coboare ; cîta vreme preocuparea ei parea sa fie în totalitate legata de abilitatea ei de a umbla din nou . Am vazut cum si-a pus piciorul bolnav în pamînt si a încercat sa vada daca este în stare acum sa-si foloseasca piciorul. Am banuit ca vrea sa-si verifice sperantele si sa vada daca rugaciunea ei a fost ascultata.

Si-a pus din nou piciorul bolnav în pamînt cu ceva mai multa hotarîre. Dar, cînd a vazut ca nu s-a schimbat nimic în starea sanatatii ei a izbucnit în plins. Era plînsul disperarii ei. Mi s-a rupt inima de durere. As fi vrut sa pot sa-i spun ca exista Cineva care-i poate reda sperantele pierdute. As fi vrut sa pot sa-i spun ca oamenii n-au plecat niciodata dezamagiti din prezenta Domnului Isus. Dar limba era pentru mine , o bariera atît de serioasa !

Au venit îndata liderii musulmani prezenti în acel loc s-o loveasca pe spate cu un fel de bice , ca sa alunge spiritele ce refuzau sa paraseasca trupul acelei femei. N-am mai putut sa ma abtin. Am iesit îndata afara si am început sa plîng , gîndindu-ma la desnadejdea acestor oameni. Am plîns pîna mi-am stors sufletulde lacrimi , cînd am vazut cum femeia bolnava pleca de acolo carata în spate de altcineva .

Acesta era întradevar un drum imposibil ! (Tuyugou) pentru ea. Acolo am înteles ca Tuyugou este , din perspectiva spirituala , reprezentativ pentru întreaga China. Sunt atîtea drumuri imposibile pentru oameni pentru ca sunt drumuri fara Hristos. Dumnezeu ne-a deschis un drum posibil spre mîntuire si speranta prin Fiul Sau , Isus Hristos.
Am ramas acolo mai multa vreme si ne-am rugat ca Dumnezeu sa trimita mesageri ai sai , care sa locuiasca printre acesti oameni si sa vorbeasca pe limba lor, despre speranta pe care ne-o ofera prin Hristos, o speranta care nu înseala.

[pagebreak]

Am parasit provincia Xinjiang (Nord Vestul Chinei) cu acea descoperire sinistra a unor suflete confiscate de duhurile înselatoare ale acestei lumi. Simteam o mare povara ce apasa greu asupra sufletului meu cand ma gandeam la multimea aceea de oameni depersonalizati în egala masura de catre ideologia comunista si practicile oculte.

Ma gandeam ca daca voi parasi zona aceea geografica voi lasa în urma toate amintirile rascolitoare din zilele precedente. N-a fost însa asa. Zborul nostru spre centrul Chinei, orasele Xining and Xi’an, ne-a îndepartat doar fizic de orasul Urumqi, însa inima noastra se lipise afectiv de cea din urma zona. Cand am ajuns în Xining, oras populat de chinezii Hui, am hoinarit pe strazile acelui oras si prin satele dimprejur admirand varietatea de forme si culori specifice acelei culturi dar ecoul lasat de experientele din Urumqi facea parca acest oras sa fie prezent cu noi.

Am întalnit si aici multa saracie, tristete si sperante apuse care puteau fi vazute oriunde în jur sau puteau fi citite în ochii oamenilor. Am ajuns si aici pe treptele unui zid care înconjura orasul antic copiind parca modelul Marelui Zid. Aceasta replica în miniatura ne-a adancit convingerea potrivit careia spiritul de izolare sau duhul de frica a paralizat întreaga China antica. Desi se pare ca astazi nimeni nu mai considera necesar un asemenea mod de aparare pentru orasele moderne ale Chinei, totusi zidurile antice se înalta sumbru peste orase pastrand marturia vremurilor de frica. Am facut un mars al rugaciunii pe zidul orasului Xining implorand lui Dumnezeu îndurare si har peste acele tinuturi. Ne-am rugat ca Dumnezeu sa trimita vremuri de trezire spirituala peste China si am cerut ca El sa scoata lucratori la marele Sau seceris din aceasta tara. Interesant, în toata negura spirituala ce se simtea coplesitor în jurul nostru am început sa întrezarim o unda de speranta.

Era parca o licarire de speranta, ca lumina înainte de rasarit care sta gata sa alunge întunericul si sa-si instaleze domnia. As fi vrut asa de mult sa vad negura de peste China sfartecata deodata de lumina Adevarului! Dar, desnadejdea m-a cuprins din nou cand ma gandeam la ce o sa se întample cu acesti oameni. Ma întrebam, oare cine îi va calauzi pe acesti oameni în viata lor traita în lumina?

Cand Dumnezeu va înlatura întunericul spiritual de peste China cine va fi acolo în preajma lor sa le spuna: “urmati exemplul meu, asa cum si eu Îl urmez pe Hristos” (I Cor. 11:1)? Oare de unde ar putea sa ridice Dumnezeu o armata de misionari care sa vina în ajutorul Chinei în ziua trezirii ei la viata spirituala? Acolo, pe zidurile de piatra ale orasului Xining am înteles ca Romania este tara pregatita de Dumnezeu, în ani grei de bezna comunista, sa fie la dispozitia Lui pentru misiunea din China.

Am convingerea ca acesta cortina a întunericului de peste China va fi foarte curand înlaturata de Dumnezeu. Suntem noi oare gata sa fim acolo unde Dumnezeu ne cheama? Este vremea secerisului în China! Dumnezeu cauta lucratori pentru acest mare seceris.
Am fost uimiti sa vedem deschiderea fantastica pe care o au oamenii pentru vizitatori ca noi. Desi nu aveam alta posibilitate de comunicare cu ei decat cele cateva expresii învatate în limba chineza, localnicii ne invitau la ei în casa si ne asezau la masa. Am fost uimiti sa vedem cat de usor îsi deschid oamenii propriile lor case! Am înteles atunci ca Duhul lui Dumnezeu este deja la lucru în China si ca El înlatura barierele din calea viitorilor misionari.

A fost o mare surpriza pentru noi sa constatam cat de usor pot fi trecute barierele politice si de limbaj cand am ajuns într-un liceu din acea zona.

Nimeni nu era în stare sa spuna nimic în engleza iar chineza noastra era prea limitata pentru a dezvolta un dialog cu profesorii sau elevii acelui liceu. Cu toate acestea, a fost suficient ca Alex (cel ce ne-a însotit în aceasta calatorie în China) sa scrie doar cateva cuvinte în Chineza (el este student la Universitatea din Bucuresti unde studiaza limba Chineza) si sa fie spulberate toate barierele. Alex (fiind cel mai tanar dintre noi) a început cu ei un joc de baschet pe terenul amenajat în incinta liceului iar noi ceilalti faceam galerie pe marginea terenului (galerie în rugaciune!).

Cea mai mare surpriza, însa a fost atunci cand directorul liceului împreuna cu alte cadre didactice ne-au invitat la masa la un restaurant în care am mancat mai bine decat oriunde în alta parte în China. Ne-am oferit sa platim noi pentru toata consumatia aceea însa gazdele noastre au refuzat categoric acest lucru.

Ne-au explicat ca este un restaurant al Partidului Comunist si ca întreaga consumatie este suportata cu generozitate de membrii acestui partid. Am ramas fara replica! Dumnezeu ne-a facut sa întelegem cat de usor pot fi depasite astfel de bariere.

Ramanea, în schimb, o mare problema care nu stiu cum ar putea fi depasita: numarul restrans al misionarilor prezenti în China. Cine poate sa-si imagineze minunea extraordinara pe care o poate produce Dumnezeu în aceasta tara daca misionarii si-ar lega inima într-un numar mare de aceasta natiune! Rugati-va pentru China, curand Dumnezeu va uimi lumea întreaga prin ceea ce va face El acolo.

Daca vrei sa fii o parte a acestei plan maret de lucru a lui Dumnezeu fii gata sa mergi în China si sa fii o marturie printre chinezi. Cred ca Dumnezeu a pregatit în mod special pe romani pentru o astfel de misiune în China.

Cea mai mare bucurie pe care am trait-o în China a fost atunci cand am întalnit primul credincios dintre chinezi. Era o tanara de apoximativ 22 de ani care devenise si ghidul nostru pentru cele cateva zile pe care le mai petreceam în China pana la întoarcerea noastra acasa.

Ce frumos suna Numele Domnului Isus rostit de aceasta tanara asiatica! Desi accentul ei în engleza era uneori imposibil de înteles eram totusi fascinati sa ascultam marturia credintei ei în Domnul Isus. În ciuda riscurilor pe care si le asumase, adoptand o astfel de cale a crucii, ea nu numai ca nu privea cu teama perspectiva vietii ei de credinta dar se si bucura în atmosfera aceea a iubirii dintai. Am vazut pe degetul ei un inel si am întrebat-o daca este logodita sau casatorita. Raspunsul ei ne-a coplesit. Ea ne-a spus ca este logodita cu Domnul Isus! Si ca sa ne convinga ne-a aratat inelul ei pe care era gravat simbolul unui peste. Atunci a fost pentru mine cel mai placut plans din China! Plangeam de bucurie!

Am vazut cu ochii mei primele “roade” ale credintei din acea zona. Atunci am înteles ca doar asa pot fi spulberate temerile, întunericul si pacatul de peste China. Daca astfel de marturii ar împanzi întreaga China atunci slava lui Dumnezeu n-ar mai întarzia sa apara aici. Dumnezeu a facut sa se auda strigatul Chinei pana aici la noi în Romania, cine este gata sa-I raspunda ca si Isaia odinioara: iata-ma, trimite-ma!

Info:

E., împreuna cu sotia lui L. , au plecat în aceasta saptamana în India unde urmeaza sa-si desfasoare activitatea misionara pentru o perioada lunga de timp. Înainte de plecarea lor au avut de înfruntat multe încercari care parca aveau menirea sa-i descurajeze.

Dumnezeu si-a aratat însa puterea Lui si le-a “netezit” drumul lor spre India. La plecarea lor din Bucuresti fr. Cornel Boingeanu împreuna cu studentii anului II de la Facultatea de Teologie Baptista i-au condus pe cei doi misionari la aeroport. A fost o mare surpriza pentru E. si L.!

Studentii au facut o colecta ad-hoc si le-au oferit o importanta suma de bani celor doi misionari. Pe o felicitare si-au semnat numele lor si le-au oferit-o în semn de pretuire si sustinere în rugaciune. Continuati sa va rugati pentru E. si L. . Ei au mare nevoie de noi.