Daca Arunachal Pradesh , este cosiderat de indieni a fi “casa soarelui” un grup de misionari au intreprins o calatorie misionara în aceasta zona sa-i ajute pe oameni sa descopere “Adevarata Kumina” Împartind CD-uri cu filmul “viata Domnului Isus, întîlnind si dicutînd cu oamenii din aceasta zona a Indiei , au stabilit contacte pentru o noua zona misionara .
Arunachal Pradesh, casa soarelui
Arunachal Pradesh este casa soarelui, locul de unde soarele rasare si pleaca sa întâmpine India. Linia de demarcatie trasata de imperiul britanic care separa acest tinut fascinant de restul Indiei, a fost pastrata de Nehru si exista si astazi.
Nu este o simpla frontiera pe care sa o treci cu pasaportul în mâna si sa-ti vezi mai departe de drum, este mai degraba o poarta a timpului. Izolati în junglele din sud sau pe crestele muntilor la câteva mii de metri altitudine, oamenii continua sa traiasca aici dupa legi neschimbate de milenii.
Echipa noastra a fost formata din cinci oameni, noi doi din România, B din Anglia, A din Nagaland (India) si Z din Mizoram (India), care este de fapt si misionar în AP (numele nu le putem dezvalui din motive de securitate).
Am stabilit înainte itinerariul (Kalimpong ““ Siliguri ““ Tezpur ““ Bomdila ““ Tawang ““ Dirang ““ retur), este ceea ce cer autoritatile indiene, care controleaza strict orice incursiune prin Arunachal, fiind o zona de conflicte cu China.Sunt necesare autorizatii, o multime de hârtii, stampile, bani, birocratie.
Scopul calatoriei a fost multiplu, mai întâi un prim contact cu aceast loc unic, foarte diferit de restul Indiei, apoi identificarea oportunitatilor de slujire în viitor, identificarea grupurilor etnice neevanghelizate si distribuirea filmului
“Isus” în diferite sate.
Pentru ca oamenii din Arunachal se tem de straini si pentru ca politia locala avea sa fie oricum cu ochii pe noi, am hotarât de la început ca CD-urile sa fie distribuite în sate de A si Z, fiind indieni. Noi doi si B urma sa ne rugam ca
usile caselor si inimile oamenilor sa se deschida.
Am mers 3 ore cu jeepul pâna la Siliguri, am petrecut apoi o noapte în autobuz, pâna la Tezpur unde ne-am întâlnit cu restul echipei. B si Z au venit cu motocicletele, pentru ca VCD-urile sa poata fi mai usor raspândite pe
traseu. Ciudatenia cunoscuta de Z si pe care ne-a povestit-o si noua era ca, desi oamenii locuiau în case saracacioase de bambus, unii chiar aveau televizoare si VCD player. Întelegerea a fost ca cei ce primeau CD-ul sa-si cheme prietenii sa vizioneze filmul împreuna.
Dupa trecerea frontierei, ne-am reîntâlnit în Bomdila (2590 m), cel mai important oras din zona. Aici am fost gazduiti la o casa de oaspeti, ai carei patroni erau cunoscuti de Z, am discutat pâna noaptea târziu, în jurul unui godin, la o ceasca de ceai tibetan (cu unt si cu sare), si pentru ca voiam sa-i cunoastem pe acei oameni, dar si pentru ca frigul din camere nu ne atragea prea te (slava Domnului ca sacii nostri de dormit s-au dovedit suficient de grosi).
Am multumit lui Dumnezeu pentru fiecare CD pe care Z reusise sa-l dea pe drum, pentru fiecare om cu care vorbise…
Jeepurile sunt cam de 8-9 persoane, dar sunt folosite în India la maxim, sunt deci înghesuite înauntru 11 persoane si cu soferul 12. Stiti gluma despre culmea aglomeratiei, sa mearga soferul pe scara, ei bine pe bancheta din
fata erau atât de multi, încât soferul conducea (pe serpentine) cam un sfert iesit în afara masinii.
Drumurile nu sunt chiar în cea mai buna stare, de fapt mare parte sunt înca în constructie, masinile de toate dimensiunile se înghesuie pe câtiva metri de drum, de te întrebi cum de încap, adevarul este ca nu prea încap, uneori o roata sau doua mai ramân prin aer. Ne-am rugat tot timpul si ne-a tinut Dumnezeu pe sosea. Ne gândeam ca mai mult decât atât nu se poate, dar
ne-am înselat. În asemenea ocazii limita, adesea imposibil de imaginat, Dumnezeu exorcizeza fricile numai de noi stiute.
Cum sa-ti mai fie vreodata frica de serpentine dupa ce-ai mers la 4000 de metri, pe drumuri acoperite de gheata, bâjbâind print-o ceata laptoasa, într-o masina cu cauciucurile tocite aproape complet, ticsita de oameni si bagaje?!
Pâna la pasul Sela (4200 m) drumul si ceata se confunda si nu mai stii pâna unde merge soseaua si de unde începe abisul. Masinile nu sunt facute sa zboare, cum de mai suntem înca pe sosea? ne-am întrebat de nenumarate ori… Asteptând autobuzul spre Tawang am intrat în vorba cu un tânar monpa, localnic al unui grup care nu a primit înca evanghelia.
– Va place aici ?
-Da, e foarte frumos”¦
Ne-a întrebat de unde venim fiecare, a admis ca poate fi frumos si la noi, dar a adaugat : -Totusi nu ca aici, “¦ aici este paradisul Indiei (Shangri-la)”¦
I-am spus ca are dreptate, dar acest paradis al Indiei a fost facut de Dumnezeul cerurilor. A recunoscut ca asa era.
Am mers cu autobuzul nostru primitiv toata ziua pentru a strabate cei 180 km pe care-i aveam înainte, pâna la Tawang. Noua ore a durat calatoria pe meandrele serpentinelor, printre muntii din ce în ce mai înalti si mai abrupti.
Spectaculoase caderi de ape în torente înspumate dadeau crestelor si vailor splendoarea unui tarâm de început de ev.
Pe la mijlocul zilei masina s-a oprit. Undeva pe marginea prapastiei, într-o casa din bambus se servea masa de prânz. Nu exista meniu, oamenii nu au preferinte gastronomice, am cerut pur si simplu “khana” adica mâncare,
ceea ce înseamna invariabil orez si linte. De fapt era chiar un lux în comparatie cu mâncarea de baza a triburilor monpa, “tsampa”, adica orz prajit înmuiat în ceai.
Pentru Z, care calatoreste de mai bine de 17 ani prin AP si vorbeste
cu oamenii despre Isus, nici nu mai conteaza. El doarme pe unde apuca si manânca ce se gaseste, când se poate orez, când nu, sunt bune si furnicile…
Pe drum localnicii ne priveau mirati, aproape uluiti, ei nu cunosteau decât vaile si muntii aceia, în care traisera toata viata, unii chiar nici nu mai vazusera fete ca ale noastre, cum ajunseseram aici, se întrebau poate.
Populatia este integral tibetana, aici, în tinutul de vest al Kamengului, ocupata de triburi monpa, sherdukpen, aka, dar denumite generic, sharchopka, adica aceleasi ca si în estul Bhutanului. Oamenilor nu le prea pasa de împartirile politice, ei îsi duc viata de milenii pe aceleasi locuri ca si strabunii lor. În marea gompa tibetana din Tawang, cea mai mare din afara Tibetului, veche de peste 300 de ani (mai precis 380 de ani, dupa spusele calugarilor), ne-am rugat si am chemat numele Celui Preaînalt, Cel care ne elibereaza cu adevarat de suferinta.
Simteam în aer sentimentul de teama nutrit de localnici si controlul exercitat de lama, autoritatile religioase si politice recunoscute ale zonei. Urcusul si figurile speriate ale oamenilor care aproape se fereau de noi pe drum, aerul rarefiat de la cei 3500 m altitudine, ne creau senzatii ciudate.
În biblioteca mânastirii, un copil, viitor lama, ne-a îndemnat cu o încapatânare mecanica sa aprindem betisoare si sa aducem o ofranda lui Buda. Încercând sa-i abatem atentia de la tipicul pe care-l avea de îndeplinit, l-am întrebat, asa cum întrebi orice copil, ” cum te cheama ?” A raspuns, la fel de mecanic :
“Mera naam nehi he. ..” Numele meu nu exista”¦., era parca strigatul unei fiinte deja moarte”¦Rugati-va pentru toti acesti copii adusi cu forta în mânastiri sub pretextul ca sunt o reîncarnare a nu stiu carui lama…sunt doar copii speriati si adesea înfometati, rugati-va pentru ei.
Z si A au distribuit CD-uri câtorva crestini din partea locului, în ideea ca
ei îsi vor aduce prieteni si vecini, budisti ori hindusi sa vizioneze filmul.
Au acceptat însa cu greu, în oras sunt mari tensiuni între crestini si restul
comunitatii. Crestinii nu au fost lasati sa-si construiasca o biserica si sunt
terifiati de autoritatile budiste. B considera ca aici ar fi fost înteleapta o
miscare crestina subterana pentru o perioada destul de lunga si ucenicirea
în ascuns a tinerilor crestini, pâna când miscarea ar fi luat proportii.
Tot în Tawang am cunoscut o tânara dintr-o familie bogata, Choeden
Tenzing, cu studii de jurnalistica. În oras nu exista însa nici macar un ziar local. Deocamdata îsi ajuta matusa sa vânda obiecte de artizanat. Simtea ca se sufoca aici, ca-si iroseste viata. Cât de mult o influenta budismul pe ea, ca exponent al noii generatii? Nu parea prea preocupata de religie, ci ar fi vrut mai degraba sa se realizeze pe plan profesional. Am hotarât ca vom coresponda..
În ziua urmatoare ne aflam în Valea Dirang, ultima destinatie a calatoriei noastre. Aici este tara grânelor, cum o numesc cei ce locuiesc la peste trei mii de metri. Soarele îsi revarsa generos lumina prin vai si pe culmi, oamenii sunt mai deschisi, mai prietenosi. Chiar si noi am putut intra în sate si am vorbit cu oamenii. Am reusit sa distribuim zeci de CD-uri. Ne-am rugat în puncte pe care le-am considerat cheie, la cele doua mânastiri si lânga chorten-uri, mici altare budiste, care formeaza adevarate « înaltimi » idolatre ale locului. Apoi am vrut sa ajungem pe malul râului, sa ne rugam acolo. Undeva pe niste pietre o femeie îsi spala rufele, am întrebat-o cum se ajunge jos în vale, lânga albia râului.
“Veniti, ne-a spus, si ne-a condu prin gradina ei, a cules kiwi si ne-a oferit…ne simteam de parca si-ar fi deschis portile inimii si ar fi spus… “poftiti, intrati..”, calcam cu grija sa nu strivim nici macar un fir de iarba.. “dupa ce va
întoarceti de la râu sa veniti si în casa mea, va rog…” Ne-a venit în minte Lidia, vanzatoarea de purpura…
Am cautat casa ei, dar n-am reusit s-o gasim, apoi dintr-o data, A a întors capul, a zarit-o undeva la o fereastra facându-ne cu mâna. Sonam ne-a invitat în camera de oaspeti. Casele prin aceste sate sunt simple, pentru noi poate ciudate”¦în partea de jos stau animalele, iar oamenii undeva la etaj.. Nu erau prea multe lucruri în camera, am zarit într-un colt pozele unor lama si cea a lui Dalai Lama.
Ne-a oferit fructe uscate si ceai. Nu stia ce sa ne mai dea. Ospitalitatea este ceva natural pentru acesti oameni deosebit de saraci. Urma sa plece chiar în seara aceea la Tawang sa lucreze la un magazin. A si Z au pastrat adresa ei, pentru ca Sonam voia mult sa ne mai întâlnim. A fost pentru noi un dar nepretuit, faptul ca Dumnezeu a îngaduit sa ajungem pe aceste meleaguri, un amestec de bucurie si durere. Bucurie sa vedem frumusetea pura creata de El, durere sa întâlnim saracie si suferinta cum înca nam cunoscut vreodata.
Si poate ca am fost provocati de multe ori în aceasta calatorie, sa uitam limitarile fizice, sa le depasim…uneori ne-a fost greu, dar privindu-l pe Z ne-am întrebat… “ce înseamna greu pentru omul acesta, pâna unde poate merge…? ” Noi n-am vazut pe fata lui decât bucurie, seninatate…îi multumim lui Dumnezeu ca l-am cunoscut. Rugati-va pentru A P pentru ca Lumina sa lumineze în întuneric si aici.
Motive de rugaciune
• Ca triburile din Kamengul de V sa fie eliberate din robia budismului
(Isaia 61:1)
• Cât mai multi localnici sa simta chemarea de a merge în aceste zone pentru
a vesti Cuvântul într-un mod nemijlocit (strainii n-o pot face), sau crestinii
din statele vecine, cum ar fi mizo, naga.
• Ca Domnul sa-i dea putere lui Z si sa-i sprijine familia în lucrarea deosebita
pe care o are;
• Ca Domnul sa-i întareasca si sa-i încurajeze pe crestinii localnici, (biserica
cea noua din Bomdila si Tawang)
• Pentru crestinii din Tawang ““ Domnul sa le dea curaj în confruntarea cu
budistii si întelepciune în marturisirea credintei lor
• Ca adevarata închinare sa cuprinda si aceste zone.
