Eu şi A… suntem foarte mulţumiţi că am putut descoperi realitatea în care trăiesc nativii Yaneşa. Problemele din vieţile acestor oameni sunt imense, şi nu sunt deloc un caz izolat în jungla Peruana. Jungla luptă împotriva omului, distanţele îl ţin izolat, ignoranţa îl omoară. Cuvântul lui Dumnezeu ar fi scăparea lor, dar din pacate, Scriptura este ignorată, necunoscută şi e ultima preocupare pe care o are cineva în jungla amazoniană. Noi strigăm către Domnul: “Poporul peruan are nevoie urgentă de oameni care să îi explice BINE Biblia!”.

Pe 27 februarie am plecat cu autocarul din Lima. După ce am trecut munţii peste noapte, am ajuns pe la 9 dimineaţa în Villa Rica. Aici ne-am dezmorţit trupurile după 10 ore în scaun, am mâncat ceva şi am contractat o camionetă 4×4 pentru a ne duce la terenul de antrenament al Segadores, care se află în adâncul junglei.
Drumul neasfaltat era brăzdat de pâraie, noroaie şi abrupturi. După 4 ore de zdruncinături dispăruse voia bună de la început, căci eram epuizaţi. Manuel, responsabilul antrenamentului, ne aştepta împreună cu câţiva nativi, între care Lucho, un Yaneşa creştin care urma să fie “instructorul” nostru pentru o săptămână. Toţi ne-au salutat: “Puetare maşin, Puetare noch!” (Bună ziua frate, Bună ziua soră).Ne-au invitat să ne odihnim pe nişte buşteni. Nu a trecut mult şi au adus găleata de masato. Fiecare am primit, foarte ceremonial, pe rând, un castron plin. Mi-era sete, eram obosit, aşa că nimic nu putea fi mai bun în momentul acela decât un “iaurt” autohton.

Am primit propria macetă (o sabie luna) şi ni s-a spus să avem grijă de ea, să o folosim cu precauţie, şi să o purtăm cu onoare în săptămâna care urma. Ne-am pus cizmele de cauciuc, ne-am luat rucsacii în spinare şi am luat-o după Lucho care ne-a luat prin nişte hăţişuri. Rucsacul meu cântarea vreo 20Kg, aşa încât înaintarea îmi era dificilă. Am ajuns într-un luminiş unde se vedea ca iarba şi arbuştii erau noi. Lucho ne-a explicat în Yaneşa: “aici au facut o purma cei din echipa trecuta, cu noch Adina”. Printre ierburile înalte abia se vedea un schelet de colibă putrezită, construit anul trecut.

Am ajuns la casa care urma să fie adapostul nostru pentru o saptamâna. Lucho, Manuel şi Saul ne-au adus nişte căpăţâni de banane şi un coş de yuca. Mai apoi am ieşit la treaba. Împrejurimile casei şi cărările spre apă erau invadate de vegetaţie. Am curăţăm calea spre pârâul de unde luăm apa de băut. Apoi a urmat bătătura casei, unde am avut de lucru vreo 3 zile ca să o aducem la un aspect “civilizat”. Am constatat că putem folosi nişte lămâi foarte bune pentru a da gust mâncării şi de nişte fructe dulci şi pline de seminţe. Erau bune ca desert.

În prima noapte Lucho ne-a scos la pescuit. Deşi nu am prins nimic, am început să învăţăm cu el limba Yaneşa câteva cântece despre Yompor (numele lui Dumnezeu). Lucho ne-a spus că vom merge la pescuit cu Kube. O plantă toxică pentru peşti care se zdrobeşte şi se aruncă în apă. Peştii mor otrăviţi şi ies singuri la suprafaţă. Din ziua respectivă pâna la sfârşit am avut la fiecare masă peşte. Segadores are vreo 25ha de junglă, pe care le foloseşte pentru antrenament.

A doua zi deschis un drum larg de 2Km prin junglă până la şosea. Vreo 2 Km pe care i-am parcurs în 4-5 ore. Din cauză că nu eram obişnuit cu maceta, nu cunoşteam doua reguli de bază: că trebuie să ţi-o ascuţi bine mereu şi că trebuie să loveşti în diagonală, nu perpendicular. În primele 3 zile mi-am forţat tendoanele atât de tare că nu mai puteam să strâng pumnul sau să ţin ceva în mână. În consecinţă am folosit la minim maceta în urmatoarele zile, ca să mă refac.

Cea mai grea şi istovitoare provocare a fost să construit o casă pe acelaşi teren pe care au construit anul trecut Adina cu echipa ei. Joi am ajuns acolo, în acelaşi loc pe care ni-l arătase Lucho în prima zi. În mai puţin de 2 ore, 400mp de vegetaţie era rasă, culcată la pământ şi făcută bucăţi. Apoi am mers în pădure unde am căutat arbori foarte rezistenţi, din care am tăiat stâlpii şi grinzile. Fiecare din noi avea de căutat şi doborât câte 4-5 palmieri din frunzele cărora urma să facem acoperişul. Am adunat mai mult de 200 de frunze mari de palmier, le-am îndoit şi pus la soare ca să se usuce un pic.

În această zi am strâns aproape toată materia primă pentru casă, cu buşteni de grosimi şi lungimi. Tăiatul de copaci în junglă nu e ca în România. Copacii rămân legaţi de sus, şi e foarte greu de doborât la pământ. Aşa încât trebuie să fii mereu atent în ce direcţie vrei să îl tai, daca vrei să şi cadă. Iar daca se vede ca e bine legat de alţii, nu te mai osteneşti să-l tai.

Vineri era ultima zi efectivă de stat în izolare. De dimineaţă ne-am luat la noi mâncare şi o găleată de masato şi am plecat să construim casa. Am săpat gropile cu maceta, am plantat stâlpii, am pus grinzile, am înălţat scheletul acoperişului. E absolut uimitor cum se poate construi o casă utilizând doar ce îţi oferă pădurea: lemne, nuiele, frunze, scoarţă de copac, liane, etc. Ca unealtă, singura de care ai nevoie e maceta. Nu se folosesc cuie, totul se leagă cu scoarţă de copac! La prânz casa era înălţată. Avea o suprafaţă la sol de vreo 10mp şi două niveluri: parter şi mansardă. După masă am adus materialul pentru duşumea şi am terminat acoperişul. Duşumeaua e ridicată la jumătate de metru de pământ, ca să nu ne expună direct la insecte, şerpi, etc. Deja aveam destul experienţe negative cu ciupituri veninoase de viespi, furnici, miriapozi. Unele au fost aşa de grave că era vorba de întors la oraş. Aparatul cu arc electric i-a ajutat pe cei ciupiţi să se vindece mai repede, iar pastilele le-au calmat durerile.

I-am învăţat un joc biblic în care trebuia să recunoască un personaj biblic. Cu ocazia asta mi-am dat seama că în afară de Manuel, care are mulţi ani de credinţă şi de lucrare, cunoscând Biblia, ceilalţi toţi de abia dacă o citiseră o dată. Investigând mai departe, am văzut că asta e o stare generală în Peru. Nimeni nu îi învaţă aici că trebuie să îşi citească singuri Biblia acasă, verset după verset, capitol după capitol, carte după carte, iar când o termină să o ia de la început. Noaptea trecea încet şi pe la 3 ni s-a făcut foame. Am mâncat banane coapte cu caraceama, după care în sfârşit ne-a luat somnul. La 6 dimineaţa s-a luminat şi am plecat pe cărare pentru a ne termina bagajele şi a ieşi la şosea.

Am făcut drumul pe jos, timp de 2 ore, până în satul Santo Domingo, unde urma să trăim fiecare într-o familie, învăţând limba Yaneşa şi obiceiurile locului. Odihnindu-ne la umbra casei noi şi modernizate a lui Lucho, mare ne-a fost mirarea cînd în praful drumului se opreşte o camionetă cu pasageri şi din ea coboară Oscar cu .. ADINA! Veniseră cu o zi mai devreme. Ce bucurie pe mine, căci mi-era dor de ea şi era pentru prima dată când ne despărţeam pentru o perioadă atât de lungă (o săptămână). Ea îmi aducea veşti din toată lumea, primite pe internet, iar eu îi povesteam toate peripeţiile din junglă. Iar ce nu voiam eu să îi spun, mă pârau ceilalţi.

Sâmbătă a fost liber iar Duminica am participat la adunarea bisericii locale. O casă destul de îngrijită făcută din acealeaşi materiale ca şi coliba noastră din junglă. Adina a recunoscut pe mulţi din cei pe unde a stat anul trecut. Era impresionată să vadă că cei cărora le-a vestit evanghelia şi le-a mărturisit pe Domnul anul trecut se găseau în biserică. Între ei şeful satului, care anul trecut se împuşcase în picior. Mulţumită rugăciunilor şi medicamentelor lăsate de Adina, omul se recuperase aproape complet.

După adunare Lucho ne-a condus la familia la care urma să stăm o săptămână. Era la fratele lui Lucho, Jose, la care Adina a mai stat si anul trecut. El locuieşte la o oră de urcat muntele, departe de drum. Jose se ocupă cu tăiatul de lemne din pădure. Dar adevărul e că trăiesc el, soţia şi cinci copii, din mila lui Dumnezeu şi a rudelor, care le mai dau câte ceva de mâncare pentru copii. Pe acasă rar stă câteva ore. Soţia lui, nu vorbeşte mult, dar e foarte muncitoare, răbdătoare şi iscusită. Ea ţine toată casa, şi o îngrijeşte cum poate şi cât se pricepe. Cu multă dăruire, ne-au cedat nouă camera de jos a casei, care avea pereţi de scândură, şi ei toţi 7 s-au mutat la mansardă, unde în timpul nopţii era mult mai frig. Copiii se uitau curioşi la tot ce scoteam din rucsac. Multe din lucrurile noastre erau noi pentru ei.

Ne-am obişnuit repede cu viaţa acolo, căci nu era multă activitate. Avreau terenul brăzdat de câteva răuleţe, care delimitau terenul casei de chacra de yuca şi de cea de banane. Hrana zilnică era yuca fiartă, pituca (o altă plantă tuberculoasă) şi peşte dacă prindea Jose. Când se fac, bananele completează masa. Acum venise timpul pentru pijuayo, care sunt fructele unui palmier foarte înalt. Sunt ca nişte prune care cres în ciorchine, au gust de dovleac şi se fierb foarte greu. Dacă adaugi frutcul la masato iese o băutură foarte bună.

Prima zi de treabă a constat în plantarea porumbului, o cultură nouă pe care voiau s-o introducă pentru hrana porcilor. Apoi, timp de trei zile am muncit la curăţarea cărării care urcă la casa lor. Aici a fost de lucru serios. După aceste trei zile, cărarea arăta altfel: luminoasă, clară, curată, fără liane care să îţi cadă în cap.

Le-am dăruit un săpun şi i-am învăţat cum să-l folosească. Unul din copii avea o periuţă de dinţi şi s-a apucat să se spele pe dinţi cu săpunul. Adina i-a învăţat să se spele pe cap cu şampon sau săpun, şi cum să se pieptene. Le-am dat pieptenul meu, căci nu aveau nici aşa ceva. Apoi, îi vedeam în fiecare zi spălaţi pe faţă şi pieptănându-se. Cel puţin fetiţele, căci se luau după Adina.

Cel mai important lucru care l-am putut face pentru ei a fost că le-am povestit din Biblie. Jose era un om destupat la cap, care înţelegea multe şi ţinea foarte bine minte amănunte din Biblie. Cu vreo 7 ani în urmă fusese botezat, venea la biserică, dar în ultimul timp se lăsase pe tânjeală şi nu mai apărea duminică la adunare. Îşi zicea lui însuşi că e un “creştin decăzut”. Deşi anul trecut făcuse o promisiune cum că se va îndrepta, nu a făcut nimic în sensul acesta. Şi ce să facă, când nu putem vorbi despre o reală convertire la el? Şi ca el sunt majoritatea celor care îşi zic frate şi soră, prin comunităţile Yaneşa. Creştinismul este un obicei cu care să-şi umple duminica, în lipsă de alte distracţii sociale. Fără o convertire reală, nu poate decât să te plictisească sau necăjească un mesaj despre lepădarea păcatelor. Tragedia mai mare este că oamenii aceştia de multe ori nu primesc un creştinism autentic, ci un mesaj al mântuirii prin fapte.

Noi i-am propus lui Jose ca în fiecare dimineaţă şi seară să ne adunăm cu toţii să le povestim din Biblie. A fost de acord şi era primul care să ne aducă aminte: “diseară ne vom întânli să ne spui istoria mai departe. Am rămas acolo când cutare a făcut următoarele lucruri”. Era interesat, atent, şi ţinea minte tot. Îi chema mereu pe copii să vină şi să asculte cuminţi. Soţia lui de asemenea asculta atentă. Am hotărât să începem cu începutul, cu Creaţia.

Poporul Yaneşa nu are decât Noul Testament tradus în limba lor şi prea puţini au acces şi capacitate să citească o Biblie întreagă în Spaniolă. Pentru majoritatea, istoriile Vechiului Testament sunt necunoscute. Pentru Jose şi familia lui, istoria Creaţiei, a lui Adam şi Eva, Căderea în Păcat, Cain şi Abel, Potopul, Avraam, Isaac, Iacov, Iosif şi Moise, toate acestea au fost lucruri noi. Am reuşit să le povestim până la ieşirea evreilor din Egipt. La sfârşit a venit foarte serios la noi zicând că el şi soţia lui ne roagă foarte frumos să le facem rost de o Biblie în Spaniolă, căci vor să citească singuri mai departe.

M-am bucurat foarte mult şi le-am promis că le vom căuta o versiune uşor de citit, şi că le-o vom tirmite cu prima ocazie, DACĂ ei promit că vor avea grijă de ea şi o vor păstra cu sfinţenie într-un loc ferit de umezeală, gândaci şi alte pericole. I-am arătat cărţile de şcoală ale copiilor, care erau într-o stare jalnică. Uneori le lăsau în ploaie, alte ori le rupeau. I-am spus că aşa ceva nu trebuie să se mai întâmple, şi mai ales, cu o Biblie.

Duminică, Jose şi-a îmbrăcat frumos copiii spălaţi şi au coborât cu noi la adunare. Ne-am întâlnit cu mare veselie cu ceilalţi elevi ETAE care fuseseră distribuiţi în alte familii. Am încheiat ziua cu un ospăţ delicios de porc gătit haiduceşte într-o groapă cu jar. La urmă fraţii Yaneşa ne-au pornit la drum spre Villa Rica, cu multe urări pentru ceilalţi din Segadores.

Am călătorit iarăşi 4 ore în camionetă, de data asta mult mai rău, într-o înghesuială de 24 de persoane cu toţii. Stătea fiecare în picicioare pe câte o bucată de scândură, cocoţat pe caroserie sau pe cauciucurile de rezervă. Mersul cu autocarul de la Villa Rica la Lima a părut lux. Şocul civilizaţiei a fost brusc, căci în mai puţin de o zi am traversat toate epocile cultural-geografico-istorice, de la viaţa simplă şi naturală a junglei, până la viaţa galopantă şi sofisticată a Limei. La 4 dimineaţa, pe 16 martie am ajuns în Lima.

Vă mulţumim, fraţilor, tuturor celor care ne sprijiniţi în vreun fel. Domnul va lua aminte la eforturile fiecăruia, şi mai ales la inima cu care facem lucrarea Sa. Aşteptăm oricând scrisori cu întrebări şi preocupări, şi orice rânduri de la voi. Sperăm să avem acum un timp mai lung de relaxare, în care să putem să răspundem celor care aşteaptă de la noi vreun răspuns.
Cu mult drag,
A….si M…….D