de Daniel Brânzei
La ceas tăcut, între pământ și cer
Când cuptorul tăriei amuțește
Când valul nopții a-nghețat stingher
Un gând străin în mine se ivește.
Nu-i gândul meu, îl recunosc ușor
Din viforul ce mi-l strecoară-n suflet
Din șoapta cea vicleană-ncetișor
Întinsă cursă pentru al meu suflet.
La ceas tăcut, între pământ și cer
Îngenunchez tăcut și-mi strig durerea
” Părinte, ia-mi Tu teama din ungher
Și-n locul ei așterne-ncet tăcerea. ”
De-i sufletul Edenul de-nceput
Și paznic de m-ai pus peste grădină
Ascultă-mi glasul bine cunoscut
Ce-ți cere acum să mă păzești de vină !
Nu poate mintea paznic să-mi mai stea
Sunt prea plăpând și forța nu-i a mea
Ci-mi trag puterea din Dumnezeire.
La ceas tăcut, între pământ și cer
Am oaspeți noi în pajiștea grădinii
Temutul gând s-a dus, tâlhar stingher
l-au pus pe fugă “¦ razele luminii.
poezia este superba.ea atinge inima omului prin putere prin continut , nu cred ca are nevoie de comentarii ci ea trebuie imprimata in gindire.oamenii comenteza meciuri de fotbal , dezbaterile politice etc.