„Isus plângea” (loan 11:35)
Dr. Colin M. Parkes a spus: „Durerea este prețul pe care îl plătim pentru dragoste”. Cu cât iubești mai mult o persoană, cu atât mai îndurerat ești la moartea ei. Șocul, nesiguranța, confuzia, depresia, golul și mânia, toate acestea fac parte din proces. Când Domnul Isus a ajuns la casa lui Lazar, prietenul său murise deja de patru zile, iar sora sa, Marta era supărată. Ea dorea să știe de ce Isus nu a venit mai devreme sau de ce nu a împiedicat toate acestea.
„De ce, Doamne?” E o întrebare pe care ne-o punem când suntem copleșiți de durere. Care a fost răspunsul Domnului Isus? Biblia ne spune că, văzând-o pe Maria și pe ceilalți îndoliați, „Isus a plâns”. Și fiindcă El a plâns, înseamnă că și tu poți plânge! Lacrimile nu reprezintă o lipsă a credinței, ci sunt o dovadă a faptului că ești om. Ce! ce ti-a dat abilitatea de a iubi înțelege părerea de rău și pierderea, de aceea ți-a dăruit lacrimi. Cum jelim noi?
Un consilier spune: „Ciudat, Imperfect. De obicei, cu un puternic sentiment al împotrivirii. Deseori cu mânie și cu încercarea de a negocia. Ne zvârcolim, lovind și strigând, până când ajungem la acea stare de pace, numită acceptare”. Acceptarea nu înseamnă, însă, capitularea în fața disperării, pentru că „despărțirea e vremelnică, iar reîntâlnirea este veșnică”.
Pavel spune: „toți vom fi schimbați, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiță. Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii, și noi vom fi schimbați. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, și trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire … atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghițită de biruință” (1 Corinteni 15:51-54).
