„lată ce mai gândesc în inima mea, și iată ce mă face să mai trag nădejde” (Plângerile lui leremia 3:21)
În capitolul trei din Plângeri este descris modul în care ne mistuie disperarea și cum putem s-o biruim. Spirala lamentării lui leremia începe în versetul unu: „Eu sunt omul care â văzut suferința” iar din acest moment totul devine un strigăt al disperării.
Când circumstanțele în care ne găsim se înrăutățesc, vorbirea noastră cu noi înșine seamănă foarte mult cu cea a lui leremia. El l-a învinovățit pe Dumnezeu pentru simptomele sale fizice, pentru tortura lui emoțională și pentru sentimentul că este prins în cursă. El enumeră situațiile în care Dumnezeu nu i-a răspuns la rugăciuni și teama lui că a fost ales de Dumnezeu să fie obiectul batjocurii publice.
Toate acestea sunt elemente clasice ale depresiei. Nu e de mirare că s-a simțit neputincios și deznădăjduit! Acest fel de vorbire cu noi înșine declanșează si intensifică disperarea și depresia și ne alimentează perspectiva negativă asupra circumstanțelor.
Momentul de cotitură a apărut când leremia și-a schimbat acest fel de a vorbi cu sine însuși: „lată ce mai gândesc în inima mea, și iată ce mă face să mai trag nădejde”. El și-a modificat șirul gândurilor, amintindu-și de bunătatea lui Dumnezeu și de mila Sa: „Bunătățile Domnului nu s-au sfârșit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc î n fiecare dimineață. Și credincioșia Ta este atât de mare!” (v. 22-23).
Când îți schimbi mintea – îți schimbi starea de spirit! Lucrul acesta nu se întâmplă automat; ai datoria de ă-ți refocaliza gândirea cu bună știință, exact în clipa în care dorești cel mai puțin s-o faci.
Să remarcăm: împrejurările în care se găsea leremia nu s-au îmbunătățit – perspectiva lui, însă, da. Un șuvoi de gânduri încurajatoare au declanșat o schimbare în ceea ce privește vorbirea lui lăuntrică – iar depresia a dispărut: „Domnul este partea mea de moștenire” zice sufletul meu; de aceea nădăjduiesc în El” (v. 24). lată câtă însemnătate are vorbirea ta cu tine însuți!
