“”¦Doamne, adu-Ti aminte de mine, când vei veni în Împaratia Ta!” Luca 23
Iata o rugaciune scurta pe care putea sa o rosteasca un muribund în ultimele clipe ale vietii, o rugaciune pe care o poate rosti oricare dintre cititorii nostri! Dar rugaciunea tâlharului venea dintr-o inima zdrobita, care cauta mila si îndurarea lui Dumnezeu. Ea era rugaciunea sincera a celui care Îl cauta pe Dumnezeu în ceasul si în clipa disperarii.
În acelasi timp era si mâna întinsa spre mâna lui Dumnezeu, care la rândul Sau cauta si întindea mâna spre oaia ratacita. Aceasta implorare scurta, dar energica a tâlharului ar trebui sa fie un exemplu pentru multi. Ocara ce cazuse asupra Mântuitorului la cruce nu l-a împiedicat pe acest tâlhar, trezit de Duhul lui Dumnezeu, sa recunoasca în Isus crucificat pe Însusi Stapânul sau, pe Hristosul, pe Împaratul, si sa-i spuna: “Doamne, adu-ti aminte de mine”¦!”
Cu toate ca Mântuitorul “era asa de dispretuit ca îti întorceai fata de la El”, cu toate ca era înconjurat de “o multime de tauri din Basan”, de “o ceata de nelegiuiti”, a avut o inima sensibila si iubitoare la glasul tâlharului muribund si a avut putere sa Se ocupe de asigurarea vesnica a acelui suflet. Acesta este Mântuitorul cel vrednic de adorare!
