“”¦Doamne, adu-ți aminte de mine, când vei veni în Împărăția Ta!” Luca 23.42
Iată o rugăciune scurtă pe care putea să o rostească un muribund în ultimele clipe ale vieții, o rugăciune pe care o poate rosti oricare dintre cititorii noștri! Dar rugăciunea tâlharului venea dintr-o inimă zdrobită, care căuta mila și îndurarea lui Dumnezeu. Ea era rugăciunea sinceră a celui care Îl căuta pe Dumnezeu în ceasul și în clipa disperării. În același timp era și mâna întinsă spre mâna lui Dumnezeu, care la rândul Său căuta și întindea mâna spre oaia rătăcită. Această implorare scurtă, dar energică a tâlharului ar trebui să fie un exemplu pentru mulți.
Ocara ce căzuse asupra Mântuitorului la cruce nu l-a împiedicat pe acest tâlhar, trezit de Duhul lui Dumnezeu, să recunoască în Isus crucificat pe Însuși Stăpânul său, pe Hristosul, pe Împăratul, și să-i spună: “Doamne, adu-ți aminte de mine”¦!”
Cu toate că Mântuitorul “era așa de disprețuit că îți întorceai fața de la El”, cu toate că era înconjurat de “o mulțime de tauri din Basan”, de “o ceată de nelegiuiți”, a avut o inimă sensibilă și iubitoare la glasul tâlharului muribund și a avut putere să Se ocupe de asigurarea veșnică a acelui suflet. Acesta este Mântuitorul cel vrednic de adorare!
