Cum se mantuie o tara

Și eu vreau ca țara-ntreagă să se-ntoarcă la Hristos,
Și eu vreau ca președinte să fie un credincios.
Nu-i asta la urma urmei dorința lui Dumnezeu,
Ca tot omul să-L primească drept Mântuitorul său?
Da, așa-i, dar când e vorba despre scopul nostru care
Urmărim când vrem s-aducem țara pe sfânta cărare,
Ne-mpărțim în două cete: cei care sincer doresc
Pocăința țării-n sine și-un alt scop nu urmăresc;
Iar ceilalți prin pocăința țării urmăresc de fapt
Doar o viață mai comodă, într-o lume de păcat.
Când vezi un creștin politic plin de zel minune mare
Să-și împingă toată țara pe-a sfințeniei cărare,
Dă-i Scriptura s-o deschidă la a doua Cronici șapte,
La versetul treisprezece și de-acolo mai departe.
În a doua Cronici șapte, în versetul amintit,
Domnul spune cât se poate și de clar și lămurit:
“Când poporul Meu se roagă – zice Dumnezeu Preasfântul;
Când poporul Meu Mă caută – spune-aici iarăși Cuvântul;
Când poporul Meu se-ntoarce de la căile lui rele,
Atunci Eu, Domnul din ceruri, Eu prin harurile Mele
Am să-ntorc țara la Mine; dar nu ca să puteți voi
Să vă lăfăiți în bine într-o lume de nevoi”.
După ce-a închis Scriptura, ai să-l vezi că nu-i convine
Când e vorba să înceapă pocăința-ntâi cu sine.
Ceata doua sunt cei care nu se joacă cu Scriptura,
Nu-i schimonosesc Cuvântul, ca să-i schimbe-nvățătura.
Sunt cei ce urăsc favorul lumii care-a prigonit
Și L-a răstignit pe cruce pe Stăpânul lor iubit.
În iubirea lor curată pentru Domnul lor Hristos,
Scârbesc lumea trecătoare, dar iubesc pe păcătos.
Și-n iubirea lor curată, văd prostească nebunie
Să-i ceri lumii să accepte a cerului armonie.
Iartă-ne, o, Doamne sfinte, mișeleasca viclenie
De a osândi în alții propria noastră murdărie!
Căci noi necitind acasă la copii Sfântul Cuvânt,
Cerem la păgâni să-l bage în scoli și-n învățământ.
Și pentru că de asemeni n-avem timp de rugăciune,
O cerem ca o programă în învățământ în lume.
Iar de când Laodicea L-a-mpins pe Hristos de-o parte,
Vrea prin televiziune să-I facă publicitate.
Doamne, la-nceput creștinii se-adunau pe sub pământ,
Dar ce har și ce putere răspândea al Tău Cuvânt!
Evanghelia atuncea era aspru prigonită,
Dar a fost ca niciodată mai sfânt și mai drept trăită!
Se-nmulțeau atunci creștinii cu mare repeziciune,
Fără rugăciune-n școală, fără școli creștine-n lume.
Nu puteau nici să rostească numele Isus Hristos,
Dar trăiau din plin ca Dânsul printre oameni aici jos.
Nu vorbeau pe stadioane, dar trăindu-și pocăința
Și pecetluind cu sânge acest scump cuvânt “credința”,
Ca bureții după ploaie se-nmulțeau ducând Cuvântul
Pân’ la marginile Terrei, căci lucra Domnul Preasfântul.
Care însă-a fost secretul ce-i făcea să se-nmulțească,
De-au ajuns întreg imperiul Romei să îl împânzească?
Iată-l: e doi Cronici șapte! Ei pe când se adunau,
Nu cu pocăința lumii, ci cu-a lor își începeau
Misiunea jos în lume, cum Isus i-a învățat
Chiar în ziua cea din urmă, când la cer S-a înălțat.
El le-a zis atunci să-nceapă din Ierusalim întâi,
Apoi să meargă-n Iudea – zona-nvecinată lui,
În Samaria, și de-acolo – tot o zonă-nvecinată,
S-ajungă cât mai departe, să-mpânzească lumea toată.
Noi începem tocmai invers, dinspre lume înapoi,
Și vrem, pocăind pe alții, să o ducem bine noi.
Cine-o ia însă-nainte de Hristos și de Scriptura,
Dovedește că nu-L are, căci îi calcă-nvățătura.
Doamne, vrem și noi acuma, să ne-ntoarcem înapoi
Și să-ncepem chiar de astăzi pocăința-ntâi cu noi,
Trăind morți față de sine și de poftele păgâne,
Ca s-aprindem pentru Tine, Doamne scump, întreaga lume! Amin!