–“Cât de nepătrunse mi se par gânÂdurile Tale, Dumnezeule, și cât de mare este numărul lor! Dacă ie nuÂmăr, sunt mai multe decât boabele de nisip”¦” Psalm 139.17-18 –
Ion era un pantofar ce ajunsese la bătrânețe. Într-o zi, pe când se afla în atelier și repara niște pantofi, văÂzu o fetiță cu numele Ana intrând. Ion o privi peste ochelari și o întrebă:
– Ce necazuri ai, fetițo?
– Puteți să puneți o talpă pantofilor mei până poiÂmâine?
Ion bătea mai departe la lucrul său. Apoi privi panÂtofii Anei.
– Până lunea viitoare cel mai devreme, spuse el moÂrocănos și aruncă pantofii sub masa lui de lucru.
Ana se întrista și zise:
– Înseamnă că nu pot merge la evanghelizare.
– Nici nu-i nevoie, răspunse bătrânul pantofar. Ai pierdut ceva acolo, încât trebuie să mergi neapărat?
– Dumneavoastră mergeți? întrebă Ana.
– Eu? Asta mai lipsește!
În clipa următoare se prinse de umăr gemând de duÂrere. “Ah, reuma asta păcătoasă!” Lucrul îi căzu la păÂmânt. Ana îl ridică repede și zise:
– Să vă aduc ceva să vă fricționați? Mama are tot feÂlul de medicamente.
