“Cine vorbește în chip ușuratic, rănește ca străpungerea unei săbii, dar limba înțelepților aduce vindecare.” Proverbe 12.18
Într-o istorioară indiană se spune că doi oameni s-au dus la un om înțelept și au cerut voie să-i vorbească. Înțeleptul i-a primit, dar, spre surprinderea sa, cei doi au început să-l critice. Cuvintele lor erau adevărate insulte: ticălosule, ucigașule, nebunule etc. După un timp, cei doi au obosit să vorbească și s-a așternut tăcerea. Atunci, înțeleptul le-a zis: “Credeam că ați venit să-mi dați ceva. Toată lumea care vine la mine îmi aduce câte ceva. De obicei, eu primesc darurile lor, dar darurile voastre nu-mi plac. Vă rog să le păstrați, căci sunt ale voastre. Eu n-am ce să fac cu astfel de cuvinte. Luați-le înapoi!”
Vânătorii de greșeli se străpung singuri. Cei care stropesc mereu cu noroi nu se pot delecta în ocupația lor fără a nu se murdări ei înșiși cu noroiul vorbelor rele în sufletul lor. În nechibzuința lor, ei gândesc că se pot consola sfâșiindu-i pe alții prin vorbiri de rău. Eforturile lor de a-i răni pe alții s-ar putea să reușească, dar totdeauna vor sfârși prin a-și face rău lor. Care este calea de îndreptare? Mântuitorul ne poate da la fiecare o gândire nouă, un comportament care să nu producă amărăciune altora. Pentru aceasta trebuie să-L acceptăm pe Mântuitorul ca fiind unicul nostru Învățător.