” “¦Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriți.” Iacov 4.6
Mândria este îndumnezeirea eului omului. Cel mândru are o părere înaltă despre sine. El își atribuie dreptul la cinstea care aparține lui Dumnezeu și numai Lui. Acesta a fost păcatul lui Nebucadnețar, păcat care l-a coborât la nivelul animalelor. Valetul celui din urmă împărat al Germaniei spunea despre stăpânul său: “Dorea să fie centrul oricărei probleme. Cu ocazia unui botez, ar fi vrut să fie în locul copilașului; cu ocazia unei căsătorii, în locul miresei și cu prilejul unei înmormântări, în locul defunctului.”
Mândria este caracterizată prin spiritul de independență față de Dumnezeu. Acesta a fost păcatul lui Adam. Adam și soția sa, în loc să fie dependenți de Dumnezeu, au dorit să fie ca El. Astfel, cel dintâi om a dus întreaga omenire la pierzare. Mândria nu suferă sentimentul de a fi îndatorată nici față de Dumnezeu, nici față de oameni.
Mândria este o nesocotire a altora: “Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni”¦ sau chiar ca vameșul acesta” ““ iată vorbirea multor semeni! Mândria îi trece pe ceilalți muritori pe cel din urmă loc. Cel mândru se folosește de aproapele său ca de o pânză, pe care să-și proiecteze propria sa imagine, propria sa personalitate. Mândria este marele obstacol al oamenilor, ca să vină la Mântuitorul sufletelor.
