-“Dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul” (Coloseni 3:13)-
Noi vorbim despre ranchiună ca și cum am vorbi despre bebeluși. Poți avea râcă, o poți căra după tine, o poți suporta sau o poți îngriji. Problema este că atunci când te îngrijești de ceva, aliÂmentezi acel lucru, îl faci să crească și curând a crescut de tot. Duci tu o amărăciune cu tine? De ce? Nu are sens. De ce să iei cu tine ceva ce te împovărează și să-l porți peste tot în fiecare zi? “Dar lumea mă rănește”, spui tu. Da, dar prin faptul că iei cu tine ura tu îi lași să te rănească în continuare. Nu-ți fă așa ceva!
Știm că trebuie să-i iertăm pe oameni, dar uneori iertarea pare să însemne că renunțăm la ceva. Una din povestirile lui Lincoln era despre un om bolnav aflat pe patul de suferință și căruia docÂtorul i-a spus că nu mai are mult de trăit. El a rostit numele unui vechi prieten, pe nume Brown, cu care se certase amarnic. Nu-și vorbeau de ani de zile. Omul crezând că urma să moară în curând și că în fața morții diferențele păreau atât de neînsemnate s-a gândit să se împace’. Scena a mișcat până la lacrimi lumea din încăpere. Brown a apucat mâinile muribundului, l-a îmbrățișat și a dat să iasă din cameră, zdrobit. Deodată, omul de pe patul de suferință, după ce s-a mai gânÂdit o dată, s-a ridicat într-un cot și a rostit ultimele cuvinte: “Dar vezi tu, Brown, dacă mă fac bine, vechea dușmănie este încă în picioare”. Această povestire ne face să zâmbim și să gândim: “Ce nebunie!” Dar dacă ai și tu o dușmănie față de cineva, ești tu diferit în vreun fel?