Luca 18.14
Noi n-ar trebui să găsim că este greu să ne smerim, căci ce lucru avem de care am putea să fim mândri? Dimpotrivă, ar trebui să alegem locul cel mai de jos fără ca să fie nevoie să ni se spună. Dacă suntem sinceri și mai ales când ne vom așeza în genunchi înaintea Domnului pentru rugăciune, să nu ne simțim mai mult decât nimic. Într-adevăr, nu putem să vorbim Domnului de meritele noastre, noi n-avem nimic și singurul nostru drept va fi să-I spunem: “Doamne, ai milă de mine, păcătosul”.
Dar atunci ce cuvinte înviorătoare vor coborî de la tronul Său la noi. Vom fi înălțați dacă ne smerim. Drumul care urcă, coboară mai întâi. Odată dezbrăcați de noi înșine, suntem îmbrăcați în smerenie, care este cel mai bun veșmânt. Dumnezeul nostru ne ridică prin pacea și bucuria inimii; prin cunoștința cuvântului Său și legătura cu El, și ne mai ridică prin bucuria iertării și neprihănirii date de El. Domnul îi îmbracă cu slavă pe aceia care o primesc ca să slăvească pe Cel ce le-a dat-o.
Domnul întrebuințează puterea și înrâurirea acelora care nicidecum nu se îngâmfă, ci rămân smeriți, gândindu-se ce mare răspundere au. Nici Dumnezeu, nici oamenii nu se vor gândi să îl înalțe pe un om care se îngâmfă; ci Dumnezeu și toți oamenii de bine se unesc să cinstească smerenia.
Doamne, coboară-mă în ochii mei, ca să fiu ridicat în ochii Tăi.
