“Nu întărâtați la mânie pe copiii voștri” (Efeseni 6:4)
Menirea de-a fi părintele unui copil între vârsta pubertății și cea a tinereții face apel la fiecare fărâmă de bunătate și de înțelepciune pe care o poți strânge. Strădania ta de a-l educa ““ și tendința lui de a fi independent ““ este un motiv de război care vă frustrează pe amândoi. Rezultatul depinde în mare parte de stilul de părinte, dintre cele trei, pe care îl adopți. Deși fiecare stil de părinte dorește ce e mai bun pentru copiii lor, unele funcționează bine, altele nu. Să le analizăm.
Stilul autoritar: Acești părinți anunță: “Eu fac regulile, iar tu le respecți! Nu mă întrebi, mă asculți”. Se pretinde ascultare fără excepții, respect față de autoritate, valori tradiționale și muncă asiduă. “O singură părere e bună: a mea. Toate celelalte păreri sunt considerate răzvrătire!” Părinții autoritari nu tolerează știrbirea prestigiului, nu-și cer iertare și nu-și recunosc greșeala. Ei sunt orientați spre învinovățire, sunt legaliști, critici, fac de ocară, denigrează; și demască ce e mai rău în copiii lor. Înjosindu-i, ei provoacă certuri, apoi îi pedepsesc sever și în mod nejustificat. Se folosesc deseori de Scriptură pentru a-și consolida poziția.
Să ne uităm la plusurile acestui stil: regulile sunt clare; se stabilește un lanț al autorității; se grăbește reacția copilului; este eficient în cazul copiilor foarte mici și nesiguri și poate fi util în perioade de criză.
Să ne uităm acum și la minusuri: inhibă procesul sănătos de formare a individualității copilului; încetinește comunicarea matură; promovează dependența socială și incompetența; descurajează capacitatea de luare a deciziilor și a inițiativei; crește anxietatea socială și depresia; sporește posibilitatea ca acel copil să fie intimidat și descurajat, etc.
Părinții autoritari pot păstra o disciplină în stil militar, dar rareori cresc copii fericiți, sănătoși și creativi!
