„Așteptând fericita noastră nădejde” (Tit 2:13)
Fericita nădejde a învierii nu seamănă cu o loterie unde numai o persoană dintr-un milion va câștiga premiul cel mare. Și nu este un sentiment oferit lângă un mormânt pentru a-i mângâia pe cei îndurerați. Este o nădejde bazată pe certitudine. Domnul Isus a spus: „pentru că Eu trăiesc, și voi veți trăi” (loan 14:19).
Pavel o spune astfel: „dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (1 Corinteni 15:23).
Pavel le scria acest lucru creștinilor din Corint care au fost instruiți în filosofia greacă a vieții de apoi, o filozofie a iluziilor. Cineva încercase să-i convingă de faptul că trupurile nu pot învia, nici trupurile lor, nici al lui Hristos, iar apostolul nu putea suporta o astfel de idee. Așadar, cu sclipirea unui mare avocat în pledoaria de final, el recapitulează faptele: „(Isus)… a înviat a treia zi,… S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute … în cele din urmă s-a arătat lui lacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toți… și mie” (v. 4-8).
Câți martori au fost? O mână? Nu, sute! Ei nu au văzut o fantomă și nu au experimentat un sentiment. Elogiile de la înmormântare includ deseori fraze precum: „va trăi în inimile noastre pentru totdeauna”.
Nu asta spuneau urmașii lui Isus. Ei L-au văzut „în carne și oase”. Și dacă te-ai încrezut în Hristos ca Mântuitor, într-o zi și tu îl vei vedea la fel. La moarte, duhul tău se va duce să fie cu El și la revenirea Lui, trupul tău va învia pentru a-l întâmpina în văzduh. „Și astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:17). Uimitor, absolut uimitor! Nu-i așa?
