Împăcarea între oameni, precum și împăcarea oamenilor cu Dumnezeu, constituie un proces vital pentru viața noastră spirituală. Însă, o problemă majoră, în acest proces, o constituie faptul că, adeseori, împăcarea cu cineva care ne-a ofensat este, conceptual, legată de iertarea pe care trebuie să i-o oferim ofensatorului. Adică, mulți oameni consideră că iertarea presupune, în același timp, și împăcarea lor cu cel ce le-a produs o serioasă ofensă. Altfel, ei gândesc că, iertarea nu ar avea sens.
Tocmai de aceea, mulți oameni rămân cu amărăciunea neiertării în suflet, până când, într-un final, după o perioadă lungă de amărăciune, ajung, eventual, să se împace cu cel ce i-au ofensat (ceea ce, de altfel, ar putea să nu se întâmple niciodată!). Aceasta, desigur, nu face altceva decât să lase, în sufletul lor, probleme emoționale nerezolvate, ce, în timp, se pot croniciza.
Vom încerca, aici, să argumentăm că, potrivit învățăturii Scripturii, împăcarea și iertarea sunt două etape distincte, în procesul acesta complex al reabilitării relațiilor frânte dintre noi. Adică, iertarea poate fi oferită, într-un moment hotărât de cel ofensat, fără să se ajungă, în același timp, la o împăcare cu ofensatorul (mai ales în urma unor fapte extrem de grave, cum ar fi actele de violență săvârșite împotriva cuiva din familie).
Evident, ceea ce încercăm să argumentăm aici, nu este faptul că împăcarea ar fi lipsită de importanță sau nenecesară, ci, că împăcarea nu trebuie legată, chiar de la începutul reabilitării relațiilor frânte dintre oameni, de acordarea iertării celor ce au vătămat pe alții. Altfel, iertarea și împăcarea s-ar putea să nu fie realizate niciodată.
I. IERTAREA ESTE O DECIZIE INSTANTANEE ȘI NECONDIȚIONATĂ
Așa cum am văzut în articolul anterior intitulat „Iartă și vei fi iertat”, iertarea, pe care trebuie să o oferim celor ce ne greșesc, este realizată printr-o decizie luată independent de atitudinea ofensatorilor (indiferență sau regret). Prin urmare, momentul în care hotărâm să-i iertăm pe aceștia, este, în întregime, la latitudinea noastră.
Așa a procedat Dumnezeu cu noi când, prin moartea lui Hristos pe cruce, El a decis să ne ierte, înainte ca noi să conștientizăm vinovăția noastră și, desigur, înainte ca noi să-I cerem iertare. Poate și mai impresionant este faptul că, Dumnezeu a decis să ne ierte chiar „înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1:4). Așadar, decizia lui Dumnezeu pentru iertarea tuturor ofenselor aduse Lui prin păcatele noastre, a fost luată în inima Sa, independent de reacțiile noastre față de El: corecte sau incorecte. Dumnezeu ne-a iubit așa de mult încât a decis să ne ofere iertarea, în mod deplin și necondiționat, pentru toate ofensele noastre (trecute, prezente și viitoare).
Însă, Dumnezeu așteaptă ca și noi să-i iertăm pe cei ce ne greșesc nouă, în același fel: nelimitat și necondiționat. Prin urmare, atunci când cineva ne aduce o ofensă, trebuie să-l iertăm, indiferent de decizia pe care o adoptă el (să regrete sau nu atitudinea sa ofensatoare). Altfel, neiertând, pe cei ce ne greșesc, Îl desconsiderăm pe Dumnezeu și ne adunăm o „comoară de mânie” în suflet (Romani 2:5).
Poate că această formă de iertare vi se pare, cumva, lipsită de sens logic, mai ales în situațiile în care ofensele aduse sunt extrem de grave și de dureroase. De aceea, vă propun să analizăm doar două aspecte din universul acesta al iertării, care ar putea să ne aducă mai multă pace în universul nostru logic.
Întâi, încercați să reflectați asupra sensului pentru care am aștepta ca ofensatorii noștri să-și ceară, mai întâi, iertare, înainte ca noi să-i iertăm. De ce ar trebui să-și ceară iertare, cei ce ne-au greșit, pentru a-i ierta?
Poate, vă gândiți că n-ar fi drept ca cei ce ne-au greșit să fie iertați fără ca ei să conștientizeze, mai întâi, vinovăția lor. Dar atunci, cât de drept a fost ca Hristos să ne ierte pe noi, înainte ca noi să ne cerem iertare? Deci dacă, Dumnezeu ne-a iertat, când noi încă nu conștientizam vinovăția noastră, atunci, și noi trebuie să procedăm la fel ca El. Adică, să-i iertăm pe cei ce ne greșesc nouă chiar dacă ei nu conștientizează asta sau, dacă nu vor să-și ceară iertare.
Sau, poate ne mai gândim că ofensatorii noștri ar trebui să „plătească”, cumva, pentru ofensele pe care ni le-au adus. Dar, oare, Hristos n-a plătit, prin moartea Sa pe cruce, și pentru rănile produse nouă de către cei ce ne-au greșit? Iar dacă, într-adevăr Hristos a plătit integral pentru vinovăția acestora, de ce, atunci, ar trebui să mai fie adăugată o altă „plată” suplimentară, concretizată în cererea lor de iertare către noi? Așadar, trebuie să acceptăm, prin credință, că plata pentru toată vinovăția ofensatorilor noștri, a fost deja achitată, iar noi trebuie să-i iertăm necondiționat.
Apoi, într-o altă analiză logică, dacă recunoașterea vinovăției, celor ce ne-au greșit, ar trebui să fie exprimată înainte de a acorda noi iertare, nu le dăm lor, astfel, controlul asupra emoțiilor din universul nostru interior? Dacă nu iertăm până ce ofensatorii noștri nu-și cer iertare, nu rămâne, astfel, supapa veninului neiertării, care ni se scurge în suflet, la discreția lor? De ce să le las lor controlul asupra dozei de otravă care se acumulează în universul meu interior, până când, ei, se decid să-și ceară iertare ca, abia apoi, eu să-i iert?
Dumnezeu, ne-a învățat cum, prin iertare necondiționată, putem avea libertatea deplină, de a închide supapa veninului neiertării, chiar dacă ofensatorii noștri nu vor să-și ceară iertare. De aceea, trebuie să iertăm imediat și necondiționat, pe toți cei ce ne greșesc, pentru a ne scoate veninul din suflet și pentru a nu mai fi chinuiți de neiertare.
Cât de șireată poate fi această acțiune a Celui Rău care ne păcălește, sugerându-ne, să așteptăm cererea de iertare a celor ce ne-au greșit, înainte de a le oferi acestora iertarea noastră! Dacă privim lucrurile prin prisma Adevărului din Scriptură, de fapt, Diavolul ne amăgește să continuăm să bem otrava neiertării, pentru toată perioada de timp, până când ofensatorii noștri se decid să-și ceară iertare! În plus, Diavolul va face orice îi stă în putință ca acest demers să nu aibă loc vreodată!
Am întâlnit oameni atât de înveninați de neiertare, încât aveam senzația că dacă aceștia m-ar fi mușcat, precum un șarpe, aș fi murit instantaneu din cauza cantității imense de venin acumulată în sufletul lor! Alții, au ajuns după ani mulți de neiertare, să aibă depresii, atacuri de panică, sau alte forme psihosomatice extrem de severe.
Nu-i de glumit cu otrava neiertării! Scoate-ți-o repede din suflet prin iertare imediată și necondiționată. În felul acesta, împreună cu Dumnezeu, puteți să preluați controlul asupra
emoțiilor din universul vostru interior, făcând ca „orice amărăciune” să „piară” din sufletul vostru și să deveniți liberi de orice fel de robie (Efeseni 4:31).
Dacă doriți o altă metaforă, ce să ilustreze consecințele neiertării, atunci, vă rog să va imaginați că prin neiertare îl țineți pe cel ce v-a ofensat, legat de voi cu niște funii groase. Îl cărați, pe cel ce v-a greșit și pe care nu-l iertați, peste tot pe unde mergeți sau în tot ceea ce faceți. Mergeți la servici, la biserică, la culcare, etc., cu el în spate! Chiar și atunci când vrei să te rogi, nu te poți pleca ușor pe genunchi pentru că prin neiertare îl țineți legat de voi pe cel ce v-a rănit. De aceea, grăbiți-vă să-l dezlegați de voi, prin iertare din toată inima. Decizia aceasta este la latitudinea voastră! Dacă iertați, se frâng legăturile neiertării și deveniți liberi.
II. IMPĂCAREA ESTE UN PROCES CARE IMPLICĂ ATÂT IERTAREA OFERITĂ DE CEL OFENSAT CÂT ȘI POCĂINȚA DIN PARTEA CELUI CE A OFENSAT
Potrivit învățăturii Scripturii, împăcarea, între două părți aflate în conflict, se poate realiza numai după ce, într-adevăr, a fost oferită iertarea de către partea vătămată. Fără această iertare prealabilă, împăcarea nu poate să aibă loc, sau este realizată formal. Dacă iertarea, așa cum am văzut, este o decizie de moment, a celui vătămat, și nu ține cont de reacțiile celor ce au ofensat, pentru împăcare, în schimb, este nevoie de acordul ambelor părți și, poate, de mai mult timp.
Dumnezeu, într-adevăr, i-a iertat, necondiționat, pe toți oamenii, însă, nu toți oamenii sunt împăcați cu El. Unii, chiar, mor fără să se împace cu Dumnezeu! Aceasta este o realitate dramatică, de vreme ce, aceștia vor ajunge în iad doar pentru că au neglijat oferta lui Dumnezeu pentru împăcare, în timp ce iertarea le fusese deja oferită. De aceea, Pavel i-a îndemnat pe cei din generația sa, spunându-le: „ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Cor. 5:20).
Împăcarea, deci, presupune atât recunoașterea vinovăției, cât și cererea de iertare adresată lui Dumnezeu. Biblia numește asta, pocăință, care presupune o schimbare a felului nostru de a gândi (gr. metanoia). Prin pocăință, omul renunță la modul său propriu de gândire (la tiparele sale conceptuale) și la filosofia de viață, pe care o furnizează Diavolul, acceptând, în schimb, Adevărul lui Dumnezeu care-i transformă mintea, făcându-l să gândească la „lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ” (Coloseni 3:2).
Pentru a ilustra acest aspect al împăcării între oameni, vă sugerez să vă imaginați că vă aflați în fața unei mese, așezată de Dumnezeu înaintea voastră, pe care o vom numi aici, „masa împăcării”. Lângă această masă sunt așezate scaune pentru fiecare om care dorește să se așeze, arătând astfel dorința sa de a se împăca cu Dumnezeu.
Mai întâi, rețineți că Dumnezeu ne-a iertat și, deja, S-a așezat pe scaunul Său la această „masă a împăcării”. El a luat inițiativa și S-a așezat în Capul mesei așteptând ca toți oamenii să se împace cu El, așa cum spunea și Pavel: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor” (2 Cor. 5:19).
Într-adevăr, Hristos ne-a iertat fără să aștepte vreo reacție de la noi, însă împăcarea, El a lăsat-o la latitudinea noastră. Prin urmare, eu pot să aleg să mă împac cu El, sau pot să refuz împăcarea, suportând, evident, consecințele care derivă din decizia mea. Dacă, însă, aleg să-i cer iertare lui Dumnezeu (să-mi recunosc vinovăția), și doresc să mă împac cu El, atunci sunt invitat să mă așez la „masa împăcării”, în părtășia cu Domnul și cu toți cei ce s-au împăcat, deja, cu El.
În cazul acesta, împăcarea mea cu Dumnezeu, pe care L-am ofensat prin păcatele mele, a fost posibilă deoarece eu am fost, mai întâi, iertat de Dumnezeu, și pentru că, eu, la rândul meu mi-am cerut iertare, pentru ofensele pe care I le-am adus.
Astfel, împăcarea este un proces complex prin care, fiecare parte, ce a fost înstrăinată de cealaltă parte, a trebuit să acționeze în așa fel, încât, animozitățile dintre cele două părți să fie recunoscute și înlăturate. Dacă Dumnezeu nu m-ar fi iertat întâi, împăcarea mea cu El nu ar fi fost posibilă, iar dacă eu nu mi-aș fi recunoscut vinovăția, n-aș fi putut veni să mă așez la „masa împăcării” cu El și să beneficiez de iertarea Lui.
La fel stau lucrurile și în relația cu cei ce ne greșesc nouă. „Masa împăcării” este întinsă de Dumnezeu între noi, iar cel ce îl iartă pe cel ce i-a greșit, poate acum să se așeze, lângă Dumnezeu, pe scaunul său la această „masă a împăcării”. La rândul său, cel ce-și recunoaște vinovăția pentru ofensele aduse altora, și-și cere iertare (atât lui Dumnezeu cât și celor ce i-au greșit), se așază și el la „masa împăcării” cu Dumnezeu, împreună cu cei ce, deja, l-au iertat. Dacă însă, cineva nu-și recunoaște vinovăția, deși a fost iertat, împăcarea nu este posibilă, sau este realizată în mod formal.
De aceea, pentru ca împăcarea să fie autentică trebuie să fie precedată de iertare, din partea celui ofensat, și de pocăință, din partea celui ce a ofensat.
Important este faptul că odată ce iertăm pe cei ce ne greșesc, Dumnezeu își întinde protecția Lui peste noi, și lucrează cu putere, inclusiv în sufletul celor ce ne-au greșit, acolo unde noi nu avem niciodată acces. Iar, în felul acesta, prin lucrarea lui Dumnezeu în sufletul celor ce ne-au greșit, procesul împăcării devine mult mai ușor.
Pentru a ilustra mai bine acest proces al împăcării, vă rog să vă imaginați că pentru a avea dreptul de a ne așeza la „masa împăcării” ar fi nevoie de două tichete de acces. Pe unul să scrie: „am iertat” și trebuie să-l dețină cel ce a fost vătămat de alții, pentru a avea acces la masă. Iar pe celălalt tichet să scrie: „mi-am recunoscut vinovăția” și trebui să-l posede cel ce a produs vătămarea, ca și el, astfel, să aibă dreptul să se așeze la masă. Cel vătămat nu poate veni la „masa împăcării” dacă nu are tichetul său ștampilat (aprobat de Domnul), cum nici cel ce a vătămat nu poate să se așeze la această masă dacă nu are tichetul său ștampilat.
Acum, așa cum ușor vă puteți da seama, cine se grăbește, ajunge primul la „masa împăcării” cu Dumnezeu. Cel ofensat poate să ierte repede și să se așeze imediat la „masa împăcării”, și nimeni nu-l poate opri să facă asta, chiar dacă cel ce l-a ofensat nu și-a recunoscut încă vinovăția. La fel, cel ce a ofensat poate să se grăbească să-și recunoască vinovăția, atât înainte Lui Dumnezeu cât și înaintea celui căruia i-a greșit, primind, astfel, acceptul de a sta la „masa împăcării”, chiar dacă cel vătămat nu vrea să-l ierte.
Iar, atunci când cel vătămat împreună cel ce a vătămat, ajung, pe rând sau deodată la „masa împăcării” cu Dumnezeu, împăcarea între ei nu mai constituie nici o dificultate și produce, în schimb, o bucurie de nedescris. Tocmai de aceea, misiunea noastră, a celor ce ne-am împăcat deja cu Dumnezeu, este să vestim această împăcare a oamenilor cu Dumnezeu cât și împăcarea între oameni. Așa cum spunea Pavel, odinioară: „Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, și ne-a încredinţat slujba împăcării” (2 Cor. 5:18-19).
Cornel Boingeanu – Field leader OM România
