Miorita

3
177

Pe-un hău fără vad,
pe-o gură de Iad,
ce umbră fugară
urcă și coboară
în faptul de seară?
E oaia din urmă
fugită din turmă,
e oaia pierdută,
una dintr-o sută,
e oaia ce plânge
cu lacrimi de sânge…

“Drăguțule bace,
vino de mă-ntoarce,
de mă-ntoarce-acasă
din negura deasă.
Iată-ți cer iertare
c-am rămas pe vale,
crezând că-n genune
sunt ierburi mai bune,
crezând că-n rovine
sunt ape mai line,
crezând că-n spelunci
sunt umbre mai dulci.
Nu știam că-n lume
apele-s spume,
bulgării sunt sterpi
și umbra-i cu șerpi.”

Plânge-amar oița,
plânge miorița.
Dorm viroage-afunde.
Nimeni nu răspunde.

Iar pe-un deal de stâncă,
din bezna adâncă,
iese lup flămând
lung adulmecând,
prin ceață urlând…

“Au-auuu… oare cine
plânge cu suspine
prin gropi cu jivine?
Au-auuu… soră dulce
ce alean te-aduce
de sus, din răscruce?”

“Drăguțule bace,
vino de mă-ntoarce-acasă,
unde iarba-i deasă,
mă-ntoarce la stână,
unde apa-i bună,
unde-s garduri ´nalte
și lupii deoparte.
Lasă-le-adormite
oile smerite,
lasă-le-ntre mirți
oile cuminți,
în iarbă cu rouă,
nouăzeci și nouă,
și vino prin ceață
la oaia răzleață,
la oaia-nșelată,
cea mai vinovată,
de lup căutată!”

“Au-auuu… soră bună,
haidem împreună
să-mpletim cunună!
Au-auuu… stea frumoasă
vin´ la mine-acasă,
ca mândră mireasă!…”

“Drăguțule bace,
vino de mă-ntoarce,
de mă-ntoarce-n pace!
Că numai tu doară
plângi pentru-o mioară.
Că numai cu tine
apele sunt line,
iarba-i cu sulfine
și ieslele pline;
iar lupii nu urlă
ca viforu-n turlă!”

Plânge oaia, plânge
cu lacrimi de sânge.
Unde-i baciul, unde?
Nimeni nu răspunde.

Și prin spini deodată
chip de lup se-arată,
gură încolțată,
limbă spumegată,
frunte-ncrâncenată.
Iar oaia pribeagă,
sleită de vlagă,
geme și se-ngaimă
tremurând de spaimă
și drept peste-un trunchi
cade în genunchi.

Dar ce glas, ce tunet
vine cu răsunet?
Iată… vine baciul
trosnind cu gârbaciul,
cu vântul în plete,
cu fluieru-n bete,
repezind cu sete
cârja de stejar
în lupul flămând.
Dar, vai, șerpi plevușcă
pe păstor îl mușcă.
Spinii de pe munte
îl împung în frunte.
Pietrele din bezne
îl crestează-n glezne.
Iar lupul de-a drept
îi sare în piept.
Rânjind oțărât,
îl mușcă de gât.
Trăgând cu nesaț,
îl rupe de braț.
ca un val involt
se zvârle de șold.
Dar baciul viteaz
prinzând cu necaz
fiara de grumaz,
de sus, de pe stânci,
îi dă iute brânci
în râpele-adânci.
Apoi plin de sânge,
puterile-și strânge,
pe frunte-și sărută
oaia cea pierdută
și, cu ea pe umăr,
prin șerpi fără număr,
își croiește vad
prin gura de Iad
prin cioate de brad.

Sună văgăuna:
“N-am pierdut nici una!
N-am pierdut nici una!…”

*

Iar colo la stână
stau acum pe-o rână,
stau acum în tihnă
oile-n odihnă.
Somnul le alină,
luna le-nsenină,
norii li se-nclină.
Doar tu, baci viteaz,
doar tu stai tot treaz,
priveghind cu drag,
cu aspru toiag,
din noapte în noapte,
cu oile toate,
din zori până-n zori,
cu turma-ntre flori.
Dar la nunta ta,
munții vor cânta,
brazii voi juca,
îngerii din Rai
vor sta fără grai,
văzând lângă tine
oile senine
prefăcute toate
în albe surate,
în albe domnițe
cu crini la cosițe.

O, dar ce crăiasă,
ce împărăteasă
îți va fi mireasă
îmbrăcată-n soare,
cu văl de ninsoare,
cu stele-n cunună,
călcând peste lună?

Nu va fi o zee,
zână marmoree,
nici os de regină
din zare străină.
Ci-ți va fi menită
oaia cea fugită…
oaia rătăcită…
oaia cea pierdută,
una dintr-o sută,
cea mai vinovată
și cea mai pătată,
dar decât oricare
prin dulce iertare
cea mai iubitoare!

3 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.