de Daniel Brânzei
Nu-i în zadar un plâns durut,
Vărsate lacrimi peste stâncă,
În strâns șuvoi, în nevăzut,
Prin crăpături să ajungă-n stâncă.
Le-așteaptă brazda cea de rod,
Le-așteaptă firul ce-l va strânge
Și-l va rodi în alt norod,
Ce sus pe stâncă iar va plânge.
Durerea, când e din prea plin,
Când e din inimi de iubire,
Va naște iar în cei ce vin
Același dor spre curățire.
Când lacrimi se ivesc în ochi
Și când în suflet cad suspine
Nu dispera și nu te opri
Atâția alții depind de tine !
