Întoarcerea

de Costache Ioanid

Un cer fierbinte, fără culoare,
îmbrățișa pustiul ars de soare.
Cu chip aprins, cu haine zdrențuite,
prin spinii frânți de vânt și de copite,
prin nori de praf, prin mirosul de cloacă,
goneau porcarii slujba să și-o facă.

Dar dintre toți, mai coploșit de chin
era un tânăr, un sărman străin.
Plecat de la părinți cu-averea-n brâu,
el o pierduse-n cârciumi și-n desfrâu,
o risipise pungă după pungă,
crezând că mii de ani o să-i sjungă.
Și-acum, în zdrențe, muribund aproape,
el nu avea pe nimenea să-l scape!

Doar marea cu împărăția-i sumbră
de taină, de tăcere și de umbră…

În zare, pe sub crengi d-eucalipt,
venea o caravană din Egipt.
Un negustor bătrân rămas de rânduri,
mergea lângă cămila lui, pe gânduri.

Porcarul îl privea . Și dintr-o dată
porni spre el prin arșița turbată.
“Ai milă, domnul meu! Un strop de apă!
Sunt istovit și nimeni nu mă scapă.
Poate și dumneata ai un fecior…”
Și se opri bătrânul negustor.
Iar tânărul cu ruptele-i veșminte
se prăbuși în pulberea fierbinte.
Bătrânul scoase dintr-un snop de stuf,
într-o garafă, apă din burduf.
Apoi, veni… se aplecă-n țărână…
Să-ntoarcă pe flăcău în sus cu-o mână…
Îl răsuci… dar el părea ca mort.
Privi bătrânul straniul său port:
un strai de zdrențe care altădată
fuseseră o mantie bogată;
pe umeri, după urme ce nnu mint,
purtase lanț de aur sau argint.
Iar fața lui… Dar cum? E cu purtință?
C-un freamăt în întrega lui ființă,
bătrânul se uită, crezând că-i vis.
Iar ochii celui tânăr s-au deschis.
– De necrezut! Pe Dumnezeul viu!
Văd bine? Ori visez… Dar eu te știu!
Nu ! Nu, nu mă-nșală ochiul meu bătrân!
Tu ești un fiu al marelui stăpân
din plaiul cel înalt… Stăpân puternic
și ănțelept, cum eu, sărman nemernic,
n-am cunoscut pe nimeni niciodată.
Și când sub soare ai cui spune tată,
și când e fără seamăn tatăl tău,
cum poți să fii cu viața ta călău?
De-ai ști cum te dorește! Cum îl doare!
De ce să mori, când poți aă-i ceri iertare?
Să pribegești cu turmele de porci,
când poți în fericire să te-ntorci?
Dar hai! Dă-mi brațul! Tatăl tău te-așteaptă.
Ascultă-mi dar povața înțeleaptă.
Ridicăte și hai cu mine! ““ Nu!
Sări flăcăul brusc și dispăru
printre tufișuri, dincolo de turmă,
“Întoarce-te!” mai auzi din urmă.
“Întoarce-te, cât nu e prea târziu!”
Și glasul tot mai răsuna-n pustiu,
când, undeva ca o ciudată veste,
se auzi noianul dintre creste…
acea împărăție veșnic sumbră
de taină, de uitare și de umbră…
Porcarul, alungit printre șopârle,
privea cum valul spumegat se-azvârle,
lovind mereu în lespezi de jăratic,
neostenit, clocotitor, sălbatic,
ca-n ziduri de cetăți o catapultă.

Acum, cu pleoape-nchise, el ascultă.
În freamătul ciudat ca un descântec
se deslușește-un hohot și un cântec
ce-l cântă-n joc de spume vârcolacii:
“Nici roșcove nu ai… cum au godacii!
Aruncă-te!… aici avem de toate!…”
Și râd și cântă apele-nspumate…
Dar parcă iar aude pe bătrân…
“Tu ești un fiu al marelui stăpân…”
E poate vântul. Dar din nou deodată…
“Și când sub soare ai cui spune tată…”
Zadarnic. Am căzut prea mult, prea rău.
“Și când e fără seamăn tatăl tău…”
Zadarnic. Se târâ către vâltoare.
“De ce să mori când poți găsi iertare?”
Zadarnic… Sunt pierdut… aici rămân…
“Tu ești un fiu al marelui stăpân…
Privi în jos. Și-n mintea lui nătângă,
se-nfioră și începu să plângă.
“Tu ești un fiu…” Zadarnice cuvinte!
Mai pot eu spune cuiva părinte?
“Puternic… înălțat… și înțelept…”
Pe celalt frate-l ține acum la piept.
În jurul său ispravnici și argați
slujesc cu drag și-adorm îndestulați…

Se ridică pe stânci pe neașteptate.
“Aruncă-te! Aici avem de toate!”
Privi spre cer și auzi deodată
un hohot depărtatde plâns… Și iată,
simți în piept o undă ne-nțeleasă
și izbucni: Mă-ntorc la el acasă!…
Mă duc să-i spun deoparte-ntr-un ungher,
că am greșit față de el, față de cer,
c-am fost nebun, nesocotit, neghiob.
Și … am să-l rog să mă primească rob!…

*

Pe drumul dintre lanuri și livezi
printre câmpii cu turme și cirezi,
sub zări cristaline transparente,
venea plângând un tinerel în zdrențe.
Venea privind în jurul său mirat
că toate le-a știut și le-a uitat…
Cărări și plaiuri… margini de zăvoi…
i se păreau acum atât de noi.
Măslini și rodii… gata să-nflorească…
Și sus… acolo… casa părintească…
Și inima începe-acum să-i bată.
Dar uite, drept în fața lui de-odată,
aleargă… tata… către el aleargă…
Ah, pieptul parcă-i gata să se spargă…
“Copilul meu!” Și s-au cuprins acum.
S-au sărutat și-au plâns acolo-n drum.
– Sunt vinovat… față de cer… față de tine.
– Aduceți iute haina cu rubine!
– Să-ți fiu copil acum nu se mai poate…
– Puneți-i un inel cu nestemate!
– Chiar să fiu sluga ta e-un har prea mare!
– Tîiați vițelul cel de sărbătoare!
– Primește-mă ca rob de-acum-nainte.
– Cum, tată, pot să cred că m-ai iertat?…
– Ai fost pierdut și iarăși te-am aflat!…

*

Prietene, aleargă-n zări! Alergă!
Sunt multe bucurii în lumea largă!
Dar când le guști pe toate rând pe rând,
rămâi mai însetat și mai flămând.
Ferice de acel ce-n ceasul greu
își amintește că există Dumnezeu.
Și mai ferice de acela ce, deodată,
a înțeles că Dumnezeu e Tată!…