Daniel și Dariu

de Costache Ioanid

Sub terasele înalte cu boschete și migdali,
sub făclii ce-aștern pe lespezi pași de umbră ireali,
schimbul străjilor de noapte, ca un joc ciudat și mut,
se perindă fără tropot, fără zăngănit de scut.
Nici un pas nu dă răsunet, nici o armă de soldat.
Căci, în purpură și aur, doarme Dariu împărat.

Dar pe când tăcerea nopții crește-n margini de cetate,
într-un mic iatac de taină cu obloanele lăsate,
sfetnici și satrapi de frunte ai imperiului persan
țin sobor ca să răstoarne un rival din Canaan.

“Domnii mei” , vorbește unul, “în zadar am pus iscoade
ca în suluri și tăblițe să citească, să deznoade,
să găsească o necinste, o dovadă de favoruri,
un temei cum că vânează bogăție și onoruri!
Iată-mă cu mâna goală. Cu ce jug să-l încovoi?
Împăratul vrea să-l pună om de frunte peste noi!
Cum? Noi sfetnici și ispravnici c-un cuvânt atât de greu
să lăsăm din mâini câștigul pentr-un rob, pentr-un iudeu?
Noi ce știm atâtea pravalii ce-mpărații hotărâră,
legi, edicte și tradiții, nu-i putem găsi o pâră?”
“Nu…”, răspunde-acum molatic un curtean cu chip hidos.
“Nu… Căci față de-mpăratul el e-n totul credincios.
Dar…” Și-n ochii lui se-aprinde un surâs de viclenie.
” … Știu o lege, numai una , care poate să-l proscrie!
Nimeni dintre voi acuma nici prin vis n-o întrevede.
Nu e legea-mpărătească. Ci e Tora-n care crede! …”
Astfel până-n zorii zilei, chibzuind cu chip mișel,
sfatul hotărâ o cursă spre-a-l zdrobi pe Daniel.

*

Din cămările albastre, iată, soarele trimite
roiuri de scântei de aur peste ziduri smălțuite.
Sub a zodiilor semne, Dariu stă pe tron de glorii.
Și, prin fumul de miresme, vin cu fală dregătorii.
“Veșnic să trăiești în pace, împărate, în milenii!
Noi, guvernatori și sfetnici, magistrați și căpetenii,
vrând ca slava ta să crească în întreaga-mpărăție
și dorind ca toți supușii una într-un crez să fie,
chibzuind de multă vreme, toți am hotărât a-ți cere
o poruncă-mpărătească, cu sigiliu de putere,
ca treizeci de zile-anume nimenea să nu se-nchine
nici la idoli, nici la stele, decât numai către tine!
Cel ce va-nălța o rugă la oricare dintre zei,
în aceași zi să piară în cavernele cu lei!
Poruncește dar, stăpâne, să se scrie acestea toate
și ștafetele s-alerge din cetate în ceate.
Dariu cumpănește-o vreme, face-un semn și-apoi, umilă,
ceata scribilor se-arată cu tăblițele de-argilă.

Astfel a fost dat decretul ce-a cuprins cuvântul greu
ca întâiul om să fie adorat ca Dumnezeu.
Templele au fost închise. Focul zeilor s-a stins.
Dar în prima zi când vestea în cetate s-a întins,
Daniel, profet de frunte, rob din “țara minunată”,
dregătorul cel mai sincer, înțeleptul fără pată,
întorcându-se acasă cu o pace de nespus,
se sui să îngenunche într-un foișor de sus,
ațintind în zări privirea, prin ferestrele deschise,
spre cetatea lui, pe care, prins ca rob, o părăsise.
Dar pe când rostea profetul rugăciunea lui de seară,
pe culoarele umbrite tainici pași se-apropiară…
Se-auzi pe scări un susur… șoapte de urziri funeste…
Și deodată dregătorii năvăliră fără veste.
Cu frânghii pe loc legându-l, clocotind de-al urii zel,
au adus la împăratul pe-nțeleptul Daniel.
“Veșnic să trăiești în pace, împărate-al lumii-ntregi!
Tu ai dat poruncă-naltă, cea mai sfântă dintre legi,
vreme de treizeci de zile nimenea să nu se-nchine
nici la idoli, nici la stele, decât numai către tine.
Însă Daniel, slujbașul dintre robii tăi Iudei,
nepăsându-i nici de tine, nici de peștera cu lei,
de trei ori pe zi înalță rugăciuni spre zeul său!
Pedepsindu-l fără milă, curmă dar exemplul rău!”

Dariu, de pe tron, privește cu un straniu simțământ.
De-ar fi fost oricare altul! Însă Daniel… e-un sfânt!
Nu ! Nu va muri și grabnic dă poruncă să-l dezlege.
“Împărate” , spun satrapii, ” tu ai iscălit o lege.
E cu neputință astăzi îndurarea să-ți reverși,
căci, prin datină străbună, noi aceștia mezi și perși
nu putem schimba o iotă dintr-o lege sigilată!”
“Știu”, răspunde-n clocot Dariu. “Dar aduceți-mi îndată
un profet să aibă-n ceruri un mai mare Dumnezeu!”
“Împărate, tot poporul va afla că un iudeu
a scos de sub osândă, deși rob și răzvrătit.
Și va fi întreg imperiul de cârtire zguduit!

Ceasuri lungi luptă-mpăratul. Dar, când se iviră stele,
de pe tron cu șoaptă stinsă, spuse-nlacrimi: “Daniele,
Dumnezeul cărui veșnic îi slujești să-ți fie scut!”
Și îndată, între suliți , Daniel porni tăcut…

*

Peste zbaterea de pleoape somnul dulce nu coboară.
În zadar i-aduc potire de licoare aurie.
Nu-i ambrozie pe lume, nu-i nectar să-l mai îmbie.
Și zadarnic între perne fața albă și-o ascunde.
Veșnic în timpane-i sună: “Unde-i Daniel? Răspunde!
Unde-i Daniel?” Și Dariu sare-acum la ferestre.
Lung privește spre migdalii din grădinile măiestre.
Daniel!… Ce grozăvie! Cum să spăl acest păcat?
Pe cei răi i-am pus în cinste. Pe profet l-am condamnat.
Nebucatnețar cel falnic n-a fost șapte ani smeirit,
precum Daniel, el singur dintre magi, i-a tâlcuit?
N-a fost Belșațar dat morții, netrăind povața-i blândă,
când o mână pe perete i-a scris tainica osândă?
Și-acum oare Dumnezeul ce-osândește pe-mpărați
n-a văzut trecând profetul între șiruri de soldați?
Vai! De ce-am semnat o lege să înfrunt pe Dumnezei?
Ce-au voit de ce mi-au smuls-o?… decât aur pentru ei!
Daniel le-a stat în cale. Și-nălțându-mă ca zeu,
l-au zdrobit din întuneric pe profet cu pumnul meu!”
Și deodată prin ferestre, peste-ntinderea ce doarme,
parcă vede oști de îngeri coborând peste cazarme;
parcă vede o sclipire din a zării cale lungă,
o săgeată care zboară, care vine să-l străpungă…
Vai!… Se-ntoarce împăratul, încăperii dând ocol.
“Unde-i Daniel?” Răspunde!” Cu privirile în gol,
el străbate săli de-a rândul în magnificul palat.
“Unde-i Daniel?” Și-n lacrimi Dariu a îngenunchiat.
Vai, Stăpâne Preaînalte, care-n ceruri ai sălaș,
iartă-mă c-am dat la moarte cel mai devotat slujbaș!”
Astfel Dariu noaptea-ntreagă s-a zbătut fără alin,
din fereastră în fereastră, din suspin în alt suspin.
Dar când se-arată în zare prima geană de lumină,
El făcu să sune-n noapte, sub bătaia tălpii goale,
cele-o sută unsprezece trepte ale scări sale.
Și-nsoțit de străji cu facle și de cititori în zodii,
alergă cu vântu-n plete prin grădinile de rodii,
printre idolii de-aramă, printre templele mărețe,
printre corturi de cazarme, pe sub bolți de fortărețe,
tot mai iute, tot mai grabnic, până când, în zarea blândă,
iată…vede străji de noapte la cavernele de-osândă.
O poruncă și ostașii să prăvale se grăbesc
Lespedea pecetluită cu inelu-mpărătesc…
“Daniele!” strigă Dariu celui dat fără temei,
“Dumnezeul tău cel veșnic te-a putut scăpa de lei?”

“Veșnic să trăiești, stăpâne! Leii tăi nu m-au ucis!
Dumnezeu a pus un înger care gura le-a închis!
Căci în inima mea, Domnul n-a găsit nimica rău.
N-am pătat niciTronul veșnic.N-am trădat nici tronul tău.”
“Scoateți-l!”dă ordin Dariu. O frânghie se desface.
Daniel, din groapa neagră, se arată plin de pace…
“Dau poruncă”, strigă Dariu,” ca în tot imperiul meu
să se știe că în ceruri este-un singur Dumnezeu!
Idoli și puteri sunt multe. Însă Domn e numai El!
O Putere, numai una, a salvat pe Daniel!”

*

Și s-au scris în cărți acestea. Și-au trecut pe urmă anii…
Se-aruncară grecii-n lupte. S-au încolonat Romanii.
Iar cândva, ca vechii sfetnici ai imperiului persan,
alte măști, dar în același carnaval babilonean,
alți fruntași, în sfat de noapte, căutau cum să abată
omul cel mai sfânt din lume care a trăit vreodată.
“Ce vom face? Omu-acesta face semne și minuni.
Dacă-L mai lăsăm, vom pierde frâu-n tregii națiuni.
În zadar atâtea lanțuri minți dibace Îi țesură.
Ce putem găsi mai tare? Ce versete din Scriptură?”
“Voi nu știți nimic” , răspunde cel mai mare dintre preoți.
“E mai bine ca să moară unul singur pentru toți!…
Și-n puterea nopții negre, sfatul hotărâ viclean
ca să-L sfarăme sub brațul dregătorului roman.
Iar curând, cu mâini legate, plin de pace și supus,
între suliți, înaintea lui Pilat, stătea Isus.
– Cu ce vină Îl aduceți? ““ El s-a proclamat Mesia!
– Judecaiț-L voi. Aceasta nu privește-mpărăția.
– S-a făcut pe Sine rege și poporul ni-l dezbină!
– Nu aveți nici o dovadă. Nu-I pot scrie nici o vină!
– Răstignește-L! Răstignește-L! Se învolbură coșmarul.
Cine apără un rege nu-i prieten cu cezarul!

Se spălă pe mâini stăpânul, plin de silă și înfrânt.
– Sunt nevinovat de stropii sângelui acestui sfânt!
Îl luăm asupra noastră! Știm noi bine ce-am făcut!…

Și, luând pe umeri crucea, a pornit Isus tăcut…

Iar în zorii cei de slavă… cu miresme de grădină,
când se înălțau în zare stoluri pale de lumină,
două umbre, două chipuri, pe sub norii aurii,
turburau tăcerea gravă de pe ulițe pustii.
Unul tinerel, mai sprinten, celălalt mai cu zăbavă…
Și-ajungând de printre ziduri, peste-ntinderea jilavă,
Tot mai iute, tot mai grabnic, sus pe deal, pe drum de spini,
se opriră lângă piatra din grădina de măslini;
pe când inimile-n piepturi se zbăteau atât de tare,
frământate de aceeași omenească întrebare:
“O, Isuse,
Miel de jertfă, care vina noastră porți,
Dumnezeul Tău cel veșnic Te-a putut scula din morți?”

Da ! Intrați voi soli ai vieții și priviți mormântul gol,
giulgiul fără trup, chivotul de mister și de simbol!
O, intrați și duceți lumii darul primei mărturii:
că Isus e viu de-apururi ca să fim de-apururi vii!
Că Isus ne-a dat o haină de putere și lumină.
Ca lui Daniel, profetul, dregătorul fără vină.
Și că azi, ca și-n vechime, Dumnezeu ne cere-oricui
să trăim curați ca oameni și curați ca fii ai Lui!