Când vor suna lung din cornul de berbec, și când veți auzi
sunetul trâmbiței, tot poporul să scoată mari strigăte.
Atunci zidul cetății se va prăbuși, și poporul să se suie,
fiecare drept înainte.(Iosua 6:5)
Strigătele mari ale credinței neclintite sunt exact opusul cârtelilor credinței șovăitoare și a plângerilor inimilor descurajate. Dintre toate “tainele Domnului” (Psalmul 25:14, KJV), nu cred că există vreuna mai prețioasă decât taina acestor strigăte mari ale credinței. “Domnul a zis lui Iosua: «Iată, am dat în mâinile tale Ierihonul și pe împăratul lui, pe vitejii lui ostași»” (Iosua 6:2, KJV). El n-a zis: “Voi da”, ci “am dat”. Victoria aparținea deja copiilor lui Israel, și acum ei erau chemați să intre în posesia ei. Dar marea întrebare care rămânea era cum. Părea imposibil, dar Domnul avea un plan.
Nimeni n-ar fi crezut în mod normal că un strigăt ar putea face să cadă zidurile unei cetăți. Însă secretul victoriei lor stătea tocmai în acel strigăt, pentru că era strigătul credinței. Și era o credință care îndrăznea să revendice o victorie promisă numai pe baza autorității Cuvântului lui Dumnezeu, chiar dacă nu era nici un semn fizic de împlinire. Dumnezeu a împlinit promisiunea Lui ca răspuns la credința lor, pentru că atunci când au strigat, El a făcut să cadă zidurile.
Dumnezeu declarase: “Am dat în mâinile tale Ierihonul”, și credința a crezut că lucrul acesta este adevărat. Și multe secole mai târziu Duhul Sfânt a înregistrat acest triumf al credinței în epistola către evrei în felul următor: “Prin credință au căzut zidurile Ierihonului, după ce au fost ocolite șapte zile” (Evrei 11:30).
Hannah Whitall Smith
Credința nu poate ajunge niciodată la împlinirea ei,
Până nu înălțăm cântarea de mulțumire a victoriei:
În glorioasa cetate a mântuirii,
Dumnezeu ne-a spus că toate porțile sunt laudă.
