„Ferice de omul care își umple tolba de săgeți cu ei” (Psalmul 127:5)
lată încă două mituri legate de calitatea de părinte.
1) Un părinte bun are întotdeauna copii cuminți. Ce bine ar fi dacă ar fi adevărat, dar nu e! Chiar și când faci toate lucrurile corecte, copiii ajung să facă propriile lor alegeri greșite în viață.
Cain și Abel au fost crescuți în aceeași casă de aceeași părinți, dar alegerea lui Abel a fost pe placul lui Dumnezeu, în timp ce alegerea lui Cain l-a făcut să devină primul ucigaș din istorie. Nici măcar părinții model nu au control asupra alegerilor pe care în ultimă instanță le fac copiii lor.
Asta nu înseamnă că încercările tale de a avea o influență spre frica de Dumnezeu sunt pierdute; nici gând! Ci înseamnă că după ce ai făcut tot ce ți-a stat în putință, trebuie:
a) să-ți recunoști și să-ți accepți limitările;
b) să-i înveți pe copii să fie înțelepți, lăsându-i să fie responsabili de consecințele propriilor alegerilor;
c) să ai încredere că Dumnezeu va face ceea ce tu nu poți face. Unii copii înțeleg mesajul numaidecât, în timp ce alții, precum fiul risipitor, se abat de la drum – dar Dumnezeu nu-i abandonează niciodată – și nici tu nu ar trebui.
2) Părinții buni îsi tratează toți copiii la fel-
Biblia spune: „învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze” (Proverbe 22:6). Fiecare copil are un set unic de nevoi și abilități, iar părinții înțelepți le recunosc și lucrează cu aceste caracteristici. Responsabilitatea ta nu este să încerci să-i faci „copiii perfecți”. Datoria ta este să încerci să descoperi tiparul distinct pe care l-a sădit Dumnezeu în fiecare copil și să lucrezi la dezvoltarea acelui tipar în el.
Răsplata pe care le-o promite Dumnezeu acelor părinți este aceasta: „când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (v. 6).
