“Astfel de închinători dorește și Tatăl” (loan 4:23)
Când nu ne închinăm lui Dumnezeu găsim mereu un substitut, chiar dacă acesta ajunge să fie propria noastră persoană. Închinarea este un impuls universal, sădit de Dumnezeu în fiecare fibră a ființei noastre. Este la fel de naturală ca respirația. Domnul Isus a spus că am fost creați astfel deoarece “închinători dorește “¦ Tatăl”. În funcție de mediul religios din care provii, trebuie să-ți lărgești înțelegerea despre închinare.
De exemplu: închinarea este mai mult decât muzică. Noi spunem: “La noi la biserică, mai întâi avem închinarea, apoi învățătura”. Nu, totul se face pentru slava lui Dumnezeu! Dacă închinarea este numai muzica, atunci cum rămâne cu toți aceia care nu au ureche muzicală? Să nu uităm nici că închinarea nu este un stil. Stilul de muzică pe care îl preferi spune mai multe despre tine decât despre Dumnezeu. Preferința muzicală a cuiva îi pare de multe ori zgomot altcuiva. Dar nu și lui Dumnezeu ““ lui îi plac “strigătele pline de bucurie” și toate varietățile care decurg de aici (Psalmul 100:1). Totodată, închinarea nu este numai spre folosul nostru, ci pentru al lui Dumnezeu.
Când spui: “Nu am înțeles nimic din serviciul de astăzi”, te-ai închinat dintr-un motiv greșit! Da, există beneficii personale, dar nu ne închinăm ca să ne facem pe plac nouă înșine. Cea mai înaltă motivație trebuie să fie să-L înălțăm pe Dumnezeu în tot ce facem. În ultimul rând, închinarea nu trebuie să se limiteze la biserică; așa cum a spus Martin Luther: “O lăptăreasă poate mulge vacile spre slava lui Dumnezeu”. Secretul închinării este să faci totul “ca pentru Domnul”. Biblia spune: “sâ aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” (Romani 12:1). Asta înseamnă să te închini!
