Misiune.ro » Resurse Crestine » Predici »
Plânsul din cer
( Wednesday, 24 January, 2018 )

Plânsul din cer

Ap.5:1-14

Dacă în prima parte a vedeniei cerești Apostolul Ioan a văzut sala tronului divin, pe Cel ce ședea pe tron și ființele cerești, și a fost martor la activitățile care se desfășoară în cer, în continuarea vedeniei pe care a avut-o, el prezintă o experiență surprinzătoare. În acel loc de slavă, în mijlocul cântărilor de laudă, a plâns îndelung și cu amar. Pentru a înțelege realitatea acestei trăiri, cauzele care au determinat-o și modul în care plânsul său s-a transformat într-o mare bucurie, trebuie să fim conștientizați de:

  I. REALITATEA PLÂNSULUI CARE A AVUT LOC ÎN CER

Deși este surprinzător faptul că apostolul Ioan a plâns într-un loc în care plânsul nu-și are locul, acest fapt a fost o experiență reală. În acel loc de slavă, în timp ce heruvimii (cele patru făpturi vii), îl lăudau pe Dumnezeu și Îi aduceau slavă, cinste și mulțumiri Celui ce ședea pe scaunul de domnie (Ap.4:8-9), iar cei douăzeci și patru de bătrâni se închinau punând cununile lor înaintea scaunului de domnie mărturisind vrednicia lui Dumnezeu (Ap.4:10-11), apostolul Ioan plânge. Acest plâns a fost unul real, deoarece:

1. A fost mărturisit de cel ce l-a trăit.

Prezentând această experiență, apostolul Ioan spune despre sine: ”am plâns mult” (Ap.5:4/a). Această mărturisire este adevărată și demnă de crezare, fiindcă a fost făcută chiar de cel care a trecut prin ea. Apostolul Ioan mărturisește nu numai că a plâns, dar și a descris plânsul pe care l-a avut, arătând că:

a. Plânsul a fost cu amar. Termenul grecesc care definește plânsul folosit în acest pasaj, este ”klaio” care înseamnă a plânge cu amar, sau a boci ca după un mort. Acest termen apare de 855 de ori în Noul Testament și înseamnă un plâns însoțit de durere și amărăciune. Acesta a fost și plânsul apostolului Petru după ce s-a lepădat de Domnul Isus (Luca 22:62), plânsul Mariei Magdalena la mormântul Domnului Isus (Ioan 20:13,15), precum și plânsul celor ce vor boci după căderea Babilonului (Ap.18:11,15,19).

b. Plânsul a fost îndelung. Afirmația ”am plâns mult” arată că plânsul a fost îndelung și pentru mai multă vreme.Termenul grecesc folosit aici este ”polys” care înseamnă: multă vreme, mult, îndelung, asemenea mamelor din Betleem a căror copii au fost omorâți de către Irod (Mat.2:18). Apoi, plânsul lui Ioan a fost o realitate, fiindcă:

2. A fost confirmat de către unul dintre bătrâni

Unul dintre bătrânii care l-a văzut pe Ioan plângând s-a adresat acestuia cu îndemnul ”nu plânge” (Ap.5:5/a). Această încurajare arată că aceste ființe cerești pot acționa individual și sunt atente la ceea ce se întâmplă în jurul lor. Putem spune acesta fiindcă bătrânul care i s-a adresat lui Ioan cunoștea măsura durerii și a amărăciunii pe care acesta o trăia, fiindcă pentru plâns a folosit același termen ”klaio” (Ap.5:5b). După ce am descoperit că apostolul Ioan a plâns cu amar și pentru multă vreme într-un loc unde plânsul nu-și are locul, pentru a înțelege de ce a trăit această experiență, trebuie să cunoaștem:

II. MOTIVELE PLÂNSULUI CARE A AVUT LOC ÎN CER

Urmărind detaliile experienței pe care a trăit-o apostolul Ioan care a plâns mult, deși se afla în cer, descoperim că plânsul lui a fost determinat de:

1. Ceea ce el a văzut

În continuarea vedeniei cerești, apostolul Ioan a văzut o carte pecetluită. Această afirmație ”am văzut” este cea dintâi mărturisire dintre cele 39 de situații în care este menționată în cartea Apocalipsa și arată că experiența lui Ioan a fost personală, iar lucrurile revelate i s-au descoperit într-un mod clar și deslușit.

Privind spre tronul divin el a văzut că această carte era:”în mâna dreaptă a Celui ce ședea pe scaunul de domnie……, scrisă pe dinăuntru și pe dinafară, pecetluită cu șapte peceți” (Ap.5:1). Deși sunt multe presupoziții legate de această carte și despre conținutul ei, ceea ce a menționat Ioan, este faptul că această carte era în mâna dreaptă a lui Dumnezeu (Ap.5:1/a), fiind într-un loc sigur și de importanță supremă.

Apoi, această carte era scrisă pe dinăuntru și pe dinafară, având un mesaj important și un conținut bogat. Deși la început, apostolul Ioan nu știa conținutul mesajului din cartea pe care a văzut-o, l-a aflat în mod progresiv în raport cu ruperea peceților. Cele șapte peceți exprimă autoritatea Aceluia care a pecetluit cartea, dar și condițiile care trebuiau împlinite pentru ca aceasta să fie deschisă. Pentru ca această carte să fie deschisă și să se poată cunoaște conținutul ei, trebuia să i se rupă pecețile. Iar ruperea peceților trebuia să se facă în ordine și în mod progresiv.

Pe lângă cartea sigilată din mâna Celui ce ședea pe scaunul de Domnie, Ioan a mai văzut și un înger puternic. Acesta este unul dintre cei trei îngeri puternici menționați în cartea Apocalipsa (Ap.5:2;10:1;18:21). Deși nu este menționată identitatea acestui înger, felul în care a fost prezentat arată autoritatea pe care acesta o are (este puternic) și misiunea pe care o împlinește (proclamă revelația lui Dumnezeu). Întrebarea îngerului arată că pe lângă experiența pe care a trăit-o (a văzut personal), revelația pe care Ioan a primit-o este autorizată și de mesajul îngerului angajat în a o transmite. Acest mesaj reprezintă:

2. Ceea ce el a auzit

Strigătul îngerului pe care l-a auzit Ioan cuprindea întrebarea: ”Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?” (Ap.5:2/b). Această întrebare rostită cu un strigăt cu glas tare, aduce în atenție nu numai modul în care a fost adresată, ci, și calificativele persoanei care poate să-i rupă pecețile. Deși aceste calificative nu sunt menționate explicit, acestea sunt subânțelese prin starea de vrednicie care era cerută. Iar persoana vrednică pentru această slujire, trebuia să ia cartea din mâna Celui ce ședea pe tron, să o deschidă și să-i rupă pecețile. Numai că mai mult decât ceea ce a văzut și auzit, plânsul apostolului a fost cauzat de:

3. Ceea ce el a constatat

La întrebarea îngerului ”Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?„ nu a fost nimeni care să dea un răspuns. Acest fapt este confirmat de mărturisirea:”..nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să deschidă cartea, nici să se uite în ea” (Ap.5:3). Nu numai că nu a fost nimeni care să răspundă, dar nici nu s-a găsit nimeni vrednic să deschidă cartea și să se uite în ea (Ap.5:4/b).

Această situație a fost cu adevărat un motiv de plâns. Așa că plânsul lui Ioan a fost îndreptățit, fiindcă niciuna dintre făpturile cerești și nimeni dintre oamenii vii care trăiesc pe pământ, sau dintre cei ce au trăit cândva în istorie și acum sunt în mormânt, nu a fost găsit vrednic să ia cartea și să-i rupă pecețile. Acest fapt descrie o stare de nevrednicie universală, care generează durere, plâns și lipsă de speranță. Numai că Ioan a fost mângâiat și plânsul i-a fost curmat. Înțelegem aceasta urmărind:

  III. POTOLIREA PLÂNSULUI CARE A AVUT LOC ÎN CER

Mai întâi, plânsul lui Ioan a fost potolit de îmbărbătarea unuia dintre bătrâni. În timpul vedeniei cerești, apostolul Ioan a auzit pe acest bătrân care i-a adresat îndemnul : ”Nu plânge” (Ap.5:5/a), apoi, l-a înștiințat că:”…. Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, și cele șapte peceți ale ei” (Ap.5:5/b). Anunțul acestui bătrân cuprinde însă nu numai înștiințarea că în sfârșit s-a găsit cineva vrednic să ia cartea și să-i rupă pecețile, ci și identificarea acestei persoane.

Bătrânul care i-a vorbit lui Ioan, l-a prezentat pe Domnul Isus fiind ”Leul din seminția lui Iuda”. Prin imaginea Leului din seminția lui Iuda, este confirmat faptul că făgăduința făcută lui Iuda s-a împlinit (Gen.49:9) și că Domnul Isus este regele promis. Când Domnul Isus a fost prezentat ca ”Rădăcina lui David”, prin acest titlu profetic este subliniată descendența Sa davidică (Luca 1:32; Fapte. 2:30-32; Romani 1:3; 2 Timotei 2:8), precum și preexistența Sa înainte de împăratul David (Ps.16:8-11; Fapte.2:25-31).

Pe lângă identificarea Celui ce este vrednic, acel bătrân a arătat însă și în ce a constat această vrednicie, spunând:”a biruit”. Termenul pentru a descrie această biruință este ”nikao” care înseamnă a cuceri, iar forma din limba greacă folosită aici, exprimă absolutul, însemnând a cuceri în mod absolut.

Apoi, plânsul lui Ioan a fost potolit de înfățișarea pe care a văzut-o. La mijloc, între scaunul de domnie și cele patru făpturi vii, și între bătrâni, el a văzut stând în picioare un Miel. Acesta părea junghiat, și avea șapte coarne și șapte ochi, care sunt cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. (Ap.5:6).

Faptul că apostolul Ioan a văzut personal pe Domnul Isus întărește spusele bătrânului, dar și autorizează vedenia pe care a avut-o și mesajul pe care l-a primit, fiindcă acesta i-a fost confirmat faptic (el L-a văzut personal pe Cel despre care bătrânul i-a vorbit). Domnul Isus stând la mijloc între scaunul de domnie și cele patru făpturi vii și între bătrâni, arată nu numai poziția Domnului Isus ci și accesul pe care El îl are spre tronul de Domnie pe care stă Dumnezeu Tatăl. Iar asemănarea Domnului Isus cu un Miel care părea junghiat, arată că slujirea Mesianică a Domnului Isus fost deja împlinită (Ioan 1:29,35-36). Imaginea de Miel a Domnului Isus este menționată de 29 de ori în cartea Apocalipsa. Iar în fiecare dintre aceste cazuri, (afară de Ap.13:11), toate se referă la Domnul Isus.

Astfel: a. Mielul stă în picioare (5:6) b. Mielul primește închinare (5:8) c. Mielul este lăudat (5:12-13) d. Mielul rupe pecețile(6:1, 7, 9) e. Mânia Mielului (6:16) f. Mielul glorificat (7:10) g. Mielul este jertfit (7:14) h. Mielul poartă de grijă (7:17) i. Mielul rupe pecetea (8:1) j. Mielul este jertfit (12:11) k. Cartea Mielului (13:8) l. Mielul stând în picioare (14:1) m. Mielul în frunte (14:4) n. Mielul poartă de grijă (14:4) o. Prezența Mielului (14:10) p. Cântarea Mielului (15:3) q. Războiul Mielului (17:14) r. Nunta Mielului (19:7) s. Ospățul nunții Mielului (19:9) t. Soția
Mielului (21:9) u. Apostolii Mielului (21:14) v. Mielul este templu și lumină (21:22-23) w. Tronul Mielului (22:1, 3).

Faptul că Mielul stă în picioare, arată că Domnul Isus este activ și alert în împlinirea slujbei Sale cerești (Fapte 7:56). Cele șapte coarne reprezintă autoritatea și atotputernicia Sa (Ier. 48:25; Daniel 7:7-8), iar cei șapte ochi reprezintă cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise peste tot pământul. Această imagine a Domnului Isus arată nu numai vrednicia Sa, ci și autoritatea și lucrarea Sa, care se întinde pe tot pământul.

În contrast însă cu plânsul apostolului Ioan, următoarele versete ale acestui capitol arată închinarea, cântarea de laudă și atmosfera de sărbătoare, care a cuprins tot cerul și a antrenat și pământul, după ce Domnul Isus a luat cartea sigilată din mâna lui Dumnezeu Tatăl, ca să o deschidă. Acest mod de exprimare a bucuriei cerești dovedește:

    IV. TRANSFORMAREA PLÂNSULUI CARE A AVUT LOC ÎN CER

Plânsul lui Ioan nu numai că a fost potolit, dar a și fost schimbat într-o mare bucurie. Această bucurie este confirmată de modul de exprimare a făpturilor cerești față de Domnul Isus și de lucrarea pe care El a făcut-o; și anume:”a venit și a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce ședea pe scaunul de domnie”(Ap.5:8.). În manifestarea lor, cele patru făpturi vii și cei douăzeci și patru de bătrâni, arată:

a. reverență ” s-au aruncat la pământ înaintea Mielului” (Ap.5:8/b) și au dovedit

b. respect; fiindcă ”purtau fiecare câte o alăută și potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților” (Ap.5:8/c).

Aceste rugăciuni sunt rugăciunile sfinților din Vechiul Testament reprezentând pe cei credincioși lui Dumnezeu din poporul Israel (Dan. 7:21, 22, 25, 27, 8:24.), precum și rugăciunile sfinților din Noul Testament, reprezentând pe cei născuți din nou atât dintre evrei cât și dintre neamuri (Fapte. 9:13,32,41; Romani 8:27; 12:13; 15:26; 16:2,15; etc.). Rugăciunile sunt asemănate cu tămâia și sunt păstrate în potire de aur. Această realitate arată cât de prețuite sunt rugăciunile sfinților, și ce mare respect au ființele cerești față de acestea. Le păstrează în potire de aur, le prețuiesc asemenea tămâiei care este folosită în actul închinării (Ex.30:7-8;37:25; Ps.141:2; Luca 1:9-10; Ap.8:3-4) și le proștern înaintea tronului lui Dumnezeu. În același timp în actul închinării lor, ființele cerești exprimă

c. recunoștință. În imnul adresat Mielului, aceste făpturi mărturisesc: “Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Ap.5:9-10)

Prin cântarea lor, ființele cerești recunosc vrednicia Domnului Isus, arătând că El a fost junghiat și a răscumpărat (gr. “agorazein”), adică a plătit prețul pentru iertarea și eliberarea celor păcătoși, cu însuși sângele Său. Mai mult însă decât atât, ființele cerești mărturisesc și despre cine sunt cei ce beneficiază de acest dar. Aceștia sunt oameni, din orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice neam. Acest fapt arată universalitatea mântuirii, precum și oportunitatea pe care o au fii oamenilor. În același timp, închinarea făpturilor cerești confirmă divinitatea Domnului Isus, care primește închinare asemenea lui Dumnezeu Tatăl (Ap.4:8-11)

Această oportunitate nu înseamnă numai răscumpărare, ci și onoarea de a fi preoți, membri ai împărăției lui Dumnezeu și de a domni pe pământ. În prezent această binecuvântare este spirituală (1Pet.2:1-10), dar va deveni faptică în timpul mileniului, atunci când cei răscumpărați vor domni împreună cu Hristos (Mat.19:27-28; Luca 19:17-19; Ap.20:6).

Este interesant de observat faptul că ființele cerești care intonează această cântare nu se includ în rândul celor răscumpărați și nici a celor ce formează împărăția lui Dumnezeu în calitate de preoți. Acest fapt arată că cele patru făpturi vii și cei douăzeci și patru de bătrâni sunt ființe cerești, care nu se includ printre oameni.

Acestor ființe cerești li s-au alăturat în cântare și mulțimea îngerilor al căror număr este de: ”zece mii de ori zece mii și mii de mii” (Ap.5:11), precum și toate făpturile din cer, de pe pământ și de sub pământ (Ap.5:13). Ce sărbătoare! Cântarea care a cuprins mai întâi cerul a antrenat și tot pământul. Dacă în prima parte a cântării oștirii cerești au fost menționate calificativele care arată vrednicia Domnului Isus (Ap.5:5:9-10), în următoarea parte a cântării adresată Mielului, ființele cerești menționează onorurile și cinstea pe care El merită să o primească. Mărturisirea lor arată că El merită să primească: putere, bogăție, înțelepciune, tărie, cinste, slavă, laudă și stăpânire veșnică, asemenea lui Dumnezeu Tatăl (Ap.5:12-14).

Ținând cont de experiența trăită de apostolul Ioan putem spune că pentru cei credincioși plânsul nu-și mai are rostul. Biruința Domnului Isus este motivul bucuriei și-a nădejdii nostre indiferent de situațiile prin care trecem. De aceea lasă-mă să te întreb: te numeri printre cei ce bocesc, sau printere cei ce se bucură. Nu uita că cei necredincioși se vor boci și plânsul lor va fi cu amar, fiindcă nu vor putea să stea în fața Domnului (Ap.6:15-17) și vor ajunge în locul unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților (Mat.13:42). Dacă dorești ca și plânsul tău să fie potolit și schimbat în bucurie veșnică, crede în Domnul Isus și primește-L ca domn și Mântuitor personal. Apoi cinstește-L și onorează-L așa cum este cinstit și în cer, pentru ca să te poți număra printre cei ce se bucură și îl laudă pe Dumnezeu în corul biruitorilor.

Pastor Dan Boingeanu






Alte articole asemanatoare:

Adauga comentariu:

Adauga comentariu nou





Inainte de a fi publicat, comentariul tau va fi moderat: din cauza numarului mare de mesaje de spam sau care nu au nici o legatura cu actualul articol, orice comentariu publicat, va fi moderat de catre administrator. Acesta va aparea pe site in urmatoarele 24 de ore.

 

Apreciem Decoratiuni si Aranjamente nunti Suceava, Silozuri cereale
Copyright © 2003-2012 Misiune.ro