Fapte 4:32-37 (Filipeni 2:1-4)

Scopul lecţiei: Să descoperim factorii care confirmă unitatea experimentată de primii creştini,  secretul acestei stări de părtăşie şi urmările slujirii în unitate.

Contextul lecţiei: După ce au experimentat puterea Duhului Sfânt prin transformarea pe care a făcut-o Dumnezeu în viaţa fiecăruia dintre ei, primii creştini au ştiut să folosească şi puterea Cuvântului lui Dumnezeu, puterea mărturiei, puterea Numelui Domnului Isus şi puterea rugăciunii. Fiindcă toate aceste slujiri au fost împlinite în părtăşie şi unitate deplină, acestor manifestări ale prezenţei şi ale lucrării Duhului Sfânt în viaţa celor credincioşi s-a adăugat şi puterea unităţii.

Dacă până la răstignirea Domnului Isus ucenicii au fost egocentrici şi au urmărit să domnească, ajungând chiar să se certe pentru a şti cine avea să fie cel mai mare (Matei 18:1-3), după Rusalii, când au fost umpluţi de Duhul Sfânt, atitudinea lor unul faţă de celălalt s-a schimbat radical, ei devenind altruişti şi dedicaţi total pentru slujire. Această transformare pe care a făcut-o Duhul Sfânt în viaţa lor i-a condus la o unitate deplină, unitate confirmată de experienţele pe care le-au trăit şi de lucrările pe care le-au înfăptuit împreună.

Conţinutul lecţiei: Urmărind experienţele trăite de primii creştini, lucrările pe care le-au înfăptuit, precum şi mărturiile care au fost depuse despre ei, descoperim:

1.    Dovada unităţii primilor creştini   Fapte 4:32

Pentru primii creştini unitatea nu a fost un slogan, ci o experienţă reală, dovedită de declaraţia făcută de evanghelistul Luca care a afirmat că: „mulţimea celor ce crezuseră, era o inimă şi un suflet” (Fapte 4:32/a). Atunci când a afirmat că mulţimea celor ce crezuseră era „o inimă”, evanghelistul Luca a subliniat sentimentele şi simţirile trăite de primii creştini (se iubeau unii pe alţii şi se bucurau împreună – Ioan 15:12; 17:21: 1 Corinteni 1:10; Romani 12:9-16), iar când a afirmat că aceştia erau „un suflet”, a subliniat modul în care ei acţionau (erau însufleţiţi de acelaşi gând şi acţionau ca un singur om pentru orice slujire). Aceeaşi stare de părtăşie a dorit-o apostolul Pavel în toate bisericile în care a slujit (Romani 12:9-16; 15:5-7; 1 Corinteni 1:10; 2 Corinteni 13:11; Filipeni 2:1-4).

Analizând  unitatea trăită de primii creştini în părtăşie sau în slujire, descoperim că ei au experimentat unitatea  împărtăşind aceleaşi experienţe (au fost transformaţi şi umpluţi de Duhul Sfânt - Fapte 2:2-4; 4:31), fiind implicaţi în aceleaşi activităţi (învăţătura apostolilor, frângerea pâinii, închinarea şi rugăciunea – Fapte 2: 46-47; 4:24-31) şi antrenaţi în aceleaşi slujiri (vestirea Cuvântului – Fapte 2:4/b, slăvirea lui Dumnezeu –Fapte 4:47/a, ajutorarea altora – Fapte 4:44 şi lupta spirituală – Fapte 4:24-31).

2.    Secretul unităţii primilor creştini   Fapte 4:31

Pentru primii creştini unitatea ar fi putut fi mai degrabă o problemă decât o experienţă. Aceasta deoarece proveneau din medii diferite (unii L-au urmat pe Domnul Isus în timpul slujirii Sale publice, alţii nu – Fapte 1:12-14; 2:37-41 ), erau din categorii sociale diferite (unii aveau ogoare, averi şi proprietăţi, iar alţii nu – Fapte 2:44-45; 4:34), iar numărul celor mântuiţi creştea tot mai mult  (Fapte 1:15; 2:41,47; 4:4). Secretul unităţii primilor creştini a fost determinat de faptul că cei ce au trăit acestă părtăşie „au crezut” (Fapte 2:37;4:32/a), s-au pocăit sincer şi au pus în practică Cuvântul lui Dumnezeu (au experimentat mântuirea - Fapte 2:38-41, 47; 4:4) şi au fost umpluţi de Duhul Sfânt (Fapte 4:31).

3.    Puterea unităţii primilor creştini   Fapte 4:33-37

Puterea unităţii primilor creştini a fost exprimată nu numai în părtăşie ci şi în închinare şi slujire. Astfel, slujirea în unitate a împlinit nevoile celor aflaţi în lipsuri materiale (Fapte 4:32/b, 34), a întărit propovăduirea apostolilor (Fapte 2:33/a) şi a înmulţit măsura harului lui Dumnezeu (exprimat prin părtăşie, bucurie şi mulţumire – Fapte 2:32-35).

Deşi numele celor mai mulţi care au trăit experienţa părtăşiei şi a slujirii în unitate a rămas în anonimat, evanghelistul Luca îl meţionează pe Barnaba, care a vândut un ogor pe care îl avea, a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor. Jertfa lui Barnaba este un exemplu de slujire, deoarece a fost neaşteptată (Barnaba era un levit, care după porunca dată de Dumnezeu trebuia să fie întreţinut de cei din Israel, nu să cheltuie pentru slujirea altora – Numeri 35:1-8; Iosua 21:1-3), a fost deplină (Barnaba a adus la picioarele apostolilor toţi banii cu care a vândut moşioara - Fapte 4:37), a confirmat numele şi caracterul slujitorului (prin darul său, Barnaba (fiul mângâierii), a mângâiat pe cei aflaţi în nevoi materiale – Fapte 4:36) şi a anticipat slujirea pe care Barnaba urma să o împlinească (Fapte 11:22-26; 13:1-3).

Întrebări pentru discuţii:

1.    Ce mărturii arată că primii creştini au experimentat puterea unităţii ?
2.    Ce factori puteau să împiedice aceasă unitate ?
3.    Care a fost secretul unităţii ?
4.    În ce domenii au experimentat primii creştini unitatea ?
5.    Care sunt binecuvântările unităţii ?
6.    De ce nu mai există între creştinii de astăzi aceeaşi unitate ?
7.    De ce este jertfa lui Barnaba un frumos exemplu ?

Pastor   Dan Boingeanu