Cele șapte bătălii de pe golgota

de Costache Ioanid

Să cânte strunele-ncordate !
Fanfarele să sune greu!
Din piepturile-nflăcărate
a” fiilor lui Dumnezeu

să crească imnuri ne-ntrerupte,
o slavă fară de hotar a celor șapte grele lupte
ce-au frânt Infernul pe calvar !

I. Lanțurile

Era o zi scăldată-n soare.
Pe deal, prin pietre și butuci,
între ostași cu coif și zale,
treceau trei oameni sub trei cruci.

Trei osândiți, spre trei morminte.
Dar fiecare c-un destin.
Și sângele curgea fierbinte,
cel omenesc și cel divin.

În urma lor venea norodul.
Și colbul se urca în vânt.
Dar într-o vale , voevodul
ce cotropise-acest pământ,

Satan, cu țipete stridente,
chema oștirile din larg,
din cele șase continente,
din norii ce-n furtuni se sparg!

Veneau toți demonii grămadă.
Urlau ți clănțăneau din dinți.
De-ar fi putut un om să-i vadă,
pe loc și-ar fi ieșit din minți.

Și-acolo, într-o vale-adâncă,
într-o spărtătură de vulcan,
se înălță pe-un colț de stâncă
temutul comandant Satan.

“Destul!” urlă de sus năprznic.
“Mișei!” Făpturi de rând! Fricoși!
Un om …vă pare-atât de groaznic!
Doar nu-s o mie de Hristoși!

Întind a beznelor aripă
și-n numele ce-l port ordon:
Porniți năvalnic! Și-ntro-clipă,
din locul morții fără zvon,

aduceți lanțurile toate
ce-i leagă în Șeol pe sfinți,
poveri de-nfrângeri și păcate,
cătușe de nesăbuiți.

Și-apoi în zbor, cu mine-n frunte,
deasupra crucii lui Isus,
din toate vom clădi un munte
sub care va cădea greu răpus!”

……………………………………………………………………………………

În vremea asta în tăcere ,
sub bice de ostași semeți,
Isus urca din răsputere,
Sub cruce, prin ciulini răzleți.

Îl urmăreau cei mulți cu fremăt,
văzându-l tot mai copleșit.
Apoi … deodată … făr-un geamăt,
Isus cel sfânt …S-a prăbușit.

Porni un vaer în mulțime.
Isus … Isus… era înfrânt…
Chiar îngerii din înălțime
priveau cu spaimă spre pământ.
Dar iată, muntele de lanțuri,
ciudatul munte nevăzut,
acum… s-a prăbușit prin șanțuri
și-n pulbere s-a prefăcut!…

Satan , parcă simțind că piere,
la gură ghearele și-a dus.
Căci nu știuse ce putere
era în Jertfa lui Isus!…

“Vai, unde-s lanțurile , unde?”
strigă , venind de jos , un sol.
“Stăpâne, ce-ai făcut ? Răspunde!
Sunt liberi mprții din Șeol!…

“Mărire!” Cântă-n slavă bolta!
Vrăjmașul geme sub călcâi!

……………………………………………………………………………….

Fu prima luptă pe Golgota
și biruința cea dintâi.

II. În ascuns

Între sclipiri de-oțel severe,
urca Isus , cu umeri grei,
privind mâhnit cu ce durere
Îl tânguiau bărbați femei.

“O, fiicelor, de ce vă strângeți
plângând de mila celui drept?
Mai bine pentru voi să plângeți
și pentru pruncii de la piept.

Căci dacă azi copacul verde
e frânt sub fierul ne-ndurat,
cu cât mai hotărâtva pierde
osânda grea pe cel uscat?”
Dar vorbele pe vânt zburară.
Și lacrimile iar s-au strâns.
Trudiții pași din nou urcară
între batjocură și plâns.

Pilat, Irod, Ierusalimul,
soborul sfintei cârmuiri,
vai, nimeni nu vedea sublimul
dumnezeștii duruiri.

Cei mari erau orbiți de-ambitii;
cei mici de Lege-mpovărați .
Un impostor vedeau slăviții;
o victimă, cei întristați.

Isus putea să strige: “Eli,
arată-Mă din nepătruns!”
Și-n locul “omului durerii”,
în locul Mielului străpuns,

cei din sobor și cei din gloată,
privind același trist tablou,
ar fi văzut în el deodată
pe cel mai -nalt, mai sfânt erou!

Dar nu. Isus purta o haină
de victimă și impostor.
Ce om ar fi păstrat în taină
atâta slavă și-atâta dor ?

*

Era a doua bătălie.
Isus, nemuritoarea Stea,
trecea în sfânta-I măreție
ce nimeni, nimeni nu-o vedea.

III. Dezbrăcarea

Pe culme se citi sentința.
Isus, desăvârșitul miel,
primea în pace suferința.
Și un ostaș, venind spre El,

I-a zis: “Dezbracă-Te și-aruncă!”
Și-a tresărit ușor Isus.
“Dezbracă-Te!” … Ce grea poruncă!
Dar nu-i din lume. E de sus…

ți-au pus o mantie pe umăr.
Și toți învățător Îți zic.
Aruncă mantia-n țărână.
Ca să fii totul , fii nimic!

Ești luptător și ți se cere
să-ți fie mijlocul încins.
Tu scoate-ți brâul în tăcere
și, ca să-nvingi, să fii învins!

Eșit Preot. Iadu-ți știe frica.
Și ai o jertfă de-mplinit.
Dezbracă-n liniște tunica
și fii Tu Însuți cel jertfit.

Însă …cămașa necusută…
lucrată dintr-un singur fir…
cu-atâtea bucurii țesută,
cu stropi de lacrimi și de mir,

cămașa tainică de Mire,
cea nelucrată din bucăți,
simbolul de neprihănire
și semnul sfintei unități,

ce greu cămașa se desprinde
și de pe sângele-nchegat
dar și din gândul ce-o cuprinde
și-ntârzie înduioșat…

Isus simți venind deodată
ecoul unui vechi tumult.
Și auzi-n urechi o șoaptă:
“Oprește-Te! Ai dat prea mult!”

Vrăjmașul Îi lovește pieptul
cu forța magicului glas.
“Cămașa să n-o dai! Ai dreptul!
E tot ce-n lume ți-a rămas!”

“Nu-i tot …” Și-n clipa de răscruce,
pornind cu pas domol și rar,
Isus Se așeză pe cruce
să dea și cel din urma dar…

………………………………………………………………………………

Pamânt! Din tot întinsul zării
privește-acum spre Salvator!
Căci bătălia dezbrăcării
s-a dat ca pildă tuturor.

IV. Patru cuie

Isus, culcat pe lemn în soare,
privea de jos spre cerul sfânt,
c-un gest de largă apărare
a unui vinovat pământ …

Stătea cu fața neclintită
și aștepta, ca pe-un liman,
întâia floare înflorită
sub lovitura de ciocan.

Stătea cu mâinile întoarse,
cu mâinile ce până ieri
ștergeau pe-atâtea fețe arse,
atâtea lacrimi și dureri;

cu mâinile ce-odinioară
au dăruit și văz și grai
și binecuvântări lăsară
pe chipuri mici, cu păr bălai.

Și-acum spre mâinile ce-așteaptă
răsplata trudei lor, pe drept,
doi negri pumni zvâcnind se-ndreaptă
spre marea luptă piept la piept.

Satan, în ultima secundă,
purtând cunună de catran,
încercând groaza să-și ascundă
sub măreția de titan.

Întinde mantia deodată
ca nor de fum dintr-un crater.
Și-ncepe-atunci ce mai ciudată
din câte lupte-au fost sub cer.

Auzi … boc!… boc!… ciocanul sună.
țâșnește cel dintâi izvor…
Dar cade strania cunună
a negrului cotropitor.

Și bate iar… boc!… boc!… ciocanul.
Cad stropii roșii pe pământ…
Dar geme biruit dușmanul.
Și sceptrul său în colb s-a frânt.

Boc!… Boc!… ciocanul iarăși cade
Isus plătește greu tribut.
Dar moartea unghiile-și roade
și mușcă-n țărână Belzebut.

Boc!… Boc!… Deși sub vârf de coarne,
Isus a-nvins! Căci a iubit!
Vrăjmașul a lovizt în carne
iar El în Duh l-a țintuit!

Și, iată, patru mari izvoare,
ce-au curs din viața lui Isus,
spre zarea soarelui răsare,
spre nord, spre sud, și spre apus,

sunt patru fluvii de tărie,
de dragoste, de cer, de har!

………………………………………………………………………….

A fost a patra bătălie
și biruință pe Calvar.

V.Doctorii …

Acun Isus în răni atârnă.
(Ce rod va duce-n cer cu El?)
Sunt răstigniți pe-aceeași bârnă
o viperă și-un tainic Miel.

Și totuși lupta iar se-ncinge.
Să-nduri tot chinul lumii-acești-
dar cum să poți privi și-nvinge
sarcasmul celor ce-i iubești?

“Hei, Tu, profet al învierii…”
vorbește-un doctor cu ochi duri,
purtând panglici și filacterii
cu lungi versete din Scripturi,

“n-ai spus că Tu ridici un Templu?
că-i faci a treia zi și porți?
Ei, haide, dă-ne un exemplu,
Salvează-ți trupul dintre morți!”

“Nu ești Ben-David?” spune altul,
“eternul Fiu venit din cer?
De asta vii din tot înaltul,
să mori pierdut într-un ungher?”

“Nu ești Mesia din vecie?”
rânjește unul din tâlhari.
“Nu scoli Tu morții din sicrie?
N-ai vrea cu mine să dispari?…

“Prea mult!” Satan din nou încearcă.
“Nu vezi că suferi în zadar ?
Nu-i nimenea să mai întoarcă
pe-acești dulăi cu gând murdar!

Mai bine să srunci văpae
să arzi norod după norod.
Îți curge sângele șuvoaie
și nu se-arată nici un rod!”

Isus, spre zarea depărtată,
șopti cu gândul peste veac:
“O, iartă tuturora, Tată,
că ei nu știu acum ce fac!…”

Și-atunci, cu buza tremurândă,
celalt tâlhar porni cuvânt:
“Hei, tu, tovarăș de osândă
ce-ai râs de Solul Celui Sfânt…

ce-am fost noi doi? Un iad fierbinte.
Dar El, Isus, e nepătat!
O, Doamne, să-ți aduci aminte
De mine când vei fi-Mpărat…”

Era întâiul rod! Mărire!
Isus acum, cu blându-i grai,
Se-ntoarce plâns de fericire:
“Tu… azi… vei fi cu Mine-n Rai…”

…………………………………………………………………..

Voi frați, când râsul și minciuna
vă umplu sufletul de-amar,
să v-amintiți întotdeauna
de doctorii de pe Calvar!

VI.”Eli!… Eli!…”

Deodată … c-un fior… mulțimea
și-a-ntors privirile spre cer.
Un nor umbrise înălțimea ?
Un fum călătorea stingher?

Ba nu. Dar pe întreaga zare
o neagră taină se urzi,
o stranie întunecare,
un miez de noapte-n plină zi.

O umbră ceru-ntreg cuprinse
ca un potop de lilieci.
Și-ndată soarele se stinse
și dispăru ca pentru veci.

În întunericul de smoală
porni un vânt fremătător.
Era o noapte ireală
ca un sfârșit al tuturor.

Zadarnic gloata de pe culme
își ațintea privirea-n sus,
căci nu erau alți ochi pe lume
să vadă ce vedea Isus…

Mai mulți decât nisipul mării,
mai repezi ca un uragan,
punândun scut asupra zării
din mii de ciucuri de catran,

gigantice oștiride duhuri,
în focul luptei cel mai greu,
se-ngrămădiseră-n văzduhuri
între Isus și Dumnezeu.

“Ești vinovat!” striga oștirea.
“Da. Vina tuturor căzu.
Dar Tu , purtând nelegiuirea,
de toate vinovat ești Tu!

Asupra Ta e-acum minciuna
și ura ce-a dormit mereu.
Ești vinovat pe totdeauna
și despărțit de Dumnezeu!

Mândria, cugetul fățarnic,
pe toate-asupra Ta le-ai luat.
Zadarnic Te mai rogi! Zadarnic!
Ești vinovat! Ești vinovat!…”

“Eli! Eli!…” se-aude-n bezne.
“Eli! Lama Sabactani? …
Străpuns în mâini, străpuns în glezne
și fără Tine cât voi fi ?

Eu nu mai sunt decât un vierme
privit cu silă și strivit.
Dar cum să uit că-n slăvi eterne
Tu M-ai năcut și M-ai iubit?

Ci Eu, Adam al înoirii,
Te chem și strig împovărat:
De toată vina omenirii,
Părinte , da, sunt vinovat!”

O rază și-a adus cuvântul
asupra umilitei frunți.
Se zgudue acum pământul.
Se sfarmă stâncile în munți!

S-a despicat catapeteasma
Și locul tainic s-a deschis!
Și-alungă demonii fantasma.
Se șterge bezna ca un vis.

Din nou se luminează bolta.
Vibrează soarele-n eter!

………………………………………………………………………..

A șasea luptă pe Gogota
a smuls zăvorul către cer!

VII. Ultimul vrăjmaș

Acum e cea din urmă luptă.
Tăcere . Într-un duh solemn,
priviți pe cruce fața suptă
și sângele-nchegat pe lemn.

Puterea cărnii e sfârșită.
Dar dragostea și mila, nu!…
Învinsă-i vipera cumplită
și oastea-n gol i se pierdu.

Dar … ultimul vrăjmaș veghează.
Pe cal cu pieptul pe oblânc,
împrăștiind fiori de groază,
se-nalță moartea din adânc.

Cu coasa-n mâini ca o balanță,
Pe nevăzutele-i poteci,
Purtând o ultimă speranță
De-a-nvinge dragostea pe veci,

se-apropie din zări… se-arată…
cu ochi adânci, cu chipul pal…
Se-oprește-o clipă. Și deodată
înfinge pintenii în cal.

Oțelul spintecă văzduhul.
Dar Fiul strigă-n zări : “Ava!
țărâna piară. Însă Duhul
se-ncredințează-n mâna Ta!”

Se pleacă fruntea, se destinde.
Un astru lunecă-n apus…
Iar de pe cruce se desprinde,
mai sclipitor, un alt Isus!

Pe fruntea Lui acum El poartă,
în locul rănilor de spini,
ca preț al dragostei ce iartă,
cununa veșnicei lumini!

E Domnul Domnilor! Mărire!
E Împărat peste-mpărăți!
A-nfrânt dușmanul prin iubire!
E-ntâiul frate între frați!

Îl vei vedea în zori, Marie,
în trup slăvit de Duh și Har.

…………………………………………………………….

A fost a șaptea bătălie
și cea din urmă pe Calvar

*

* *

Să cânte strunele-ncordate!
Trompetele să sune-n plin!
Isus, Mântuitor și frate,
e Soarele etern! Amin.