Cu cîtiva ani de zile în urma, Duglas V. Steere, l-a vizitat pe marele teolog Karl Barth, la locuinta acestuia din Bon . În timpul discutiilor Steere, a aratat ce rol important are rugaciunea personala , definind rugaciunea ca fiind o cale prin care ajungem într-o stare de har cu un curs ascendent, ce ne ridica spre Dumnezeu. Ca sa ilustreze acesta , el a aratat cît a fost de impresionat de viata de rugaciune a calugarilor Benedictini, ce petreceau multe ore de rugaciune zilnic.
Steere se astepta ca Barth sa fie deacord cu el si sa-i sustina parerea, accentuînd importanta rugaciunii în dobîndirea harului lui Dumnezeu. Spre surprinderea lui însa, Karl Barth n-a fost impresionat de argumentatia sa si nici nu s-a lasat influentat de acest deosebit semn al pietatii. Dimpotriva; el a aratat ca în actul de rascumparare , ritualurile si rugaciunea nu pot sa ne aduca merite personale , prin care sa ne cîstigam mîntuirea.
Ca sa ilustreze aceasta, Barth i-a marturisit ca omul atîrna între cer si iad. Greutatea pacatelor sale îl trage în jos si-l face sa se prabuseasca pentru todeauna în abis. Interventia dragostei lui Dumnezeu însa, este singura cale sigura si suficienta prin care omul poate fi ridicat.
Numai Hristos poate birui forta teribila a gravitatiei pacatului . Daca cineva ar încerca sa-si cîstige mîntuirea , aceasta înseamna pierdere de timp , iar încrederea în orice alta cale , va conduce la dezamagire . În argumentatia sa Barth avea dreptate !
În viata crestina rugaciunea si timpul devotional are un rol important , dar acestea nu pot crea merite pentru mîntuire. Faptul ca venim la biserica si participam la închinare , nu ne va asigura mîntuirea. Singura putere din cer si de pe pamînt ce ne poate smulge din robia pacatului este actul jertfei Domnului Isus. El a coborît pîna la noi si a luat un chip asemenea noua , pentru ca astfel sa ne ridice la Sine în slava.
