Șapte uși

La o ușă cu păcate
(cum sunt toate…)
a bătut încetișor
mâna cea cu sfânt izvor.
A bătut cu bunătate.
Însă omul cu zăvor
era prins de Asmodeu
într-un somn adânc și greu.

Și-a bătut din nou la ușă
brațul dragostei divine.
-Cine bate? Cine bate?
-Eu sunt, Leul care vine;
astăzi Mielul blând și mut,
dat la moarte pentru tine.
-Pentru mine? Cum se poate?
Dar ce crimă am făcut?
Eu nu mint, nu fac trafic,
casa nimănui nu stric,
nu mă-mbăt, nu trag tutun,
nu mă cert, nu mă răzbun…
Eu sunt omul cel mai bun.
La biserică mă duc…
și la Paști… și la Crăciun…
Biblia… am… răsfoit-o…
hăt, pe când eram un țânc…
Și zicând acestea, gazda
adormi și mai adânc.

Și-a bătut în altă parte
Călătorul milenar
coborât de pe Calvar.
-Este cineva la ușă?
zice-o voce cu țepușă.
-Eu, Cuvântul ce dă Har.
-Cum? Aici? La mine-n casă?
Eu sunt foarte ocupat.
Treburile nu mă lasă
nici măcar să stau la masă.
Mă iertați, dar nu descui.
Cine are timp de sfaturi
treaba lui!

Și-a bătut Isus la ușa
unui om la fel de rău.
-Cine-i?
-Salvatorul tău.
-Salvator?! Eu n-am nevoie!
Dacă-n cer, în tot înaltul,
la Iehova sau la Joe
e un Rai mai sus de stele,
nu mă duc purtat de altul,
ci cu aripile mele.

Și-a bătut la altă ușă
mâna marelui proscris.
Ușa s-a… întredeschis.
-Cine-i și cu ce dorință?
-Sunt de Tatăl Meu trimis
ca să vă aduc salvare
prin credință
cum profeții au prezis.
-Da, credința nu e rea…
Dar, de-i vorba de căință,
eu nu las credința mea!
Datina cea bătrânească!
Paștele cu miel, cu pască,
anul nou cu baclava,
pește la Buna Vestire.
Uite, asta-i mântuire!
Să mă las ca rătăciții
de atâtea vechi tradiții,
de petreceri bunăoară,
de minciuna… necesară…
de o glumă… de-o țigară
și… de tot ce se ivește?…
Să se lase cine-o vrea!
Îl privește.
Eu nu las credința mea!

Și, din nou, Acel ce-mbie
a bătut la alt cămin.
-O, Stăpânul meu divin,
ce înaltă bucurie!
Ai venit din Empireu
ca să vizitezi în treacăt
pe-un nevrednic cum sunt eu.
Uite, Îți sărut sandala
ca Maria din Magdala,
după cum ți se cuvine.
Și-acum… du-Te și împarte
Vestea bună mai departe.
Și… mai vino pe la mine…

Și Isus S-a dus să bată,
cu acelaș dor în piept,
la o ușă depărtată.
-Domnul meu, de când Te-aștept!
Vino, căci ți-am pregătit
o odaie-nmiresmată,
cea mai bună încăpere,
cu fotolii și lăicere,
ca să stăm mai mult, mai mult…
Tu să-mi tâlcuiești mistere,
eu să stau să Te ascult.
Intră dar, Lumină vie,
fagure de mângâiere!
Însă… n-aținti prin casă…
ochii Tăi din alte sfere,
căci… e-atâta murdărie
prin unghere…

Iar la urmă Călătorul
a bătut la un pridvor.
Prin păienjenișuri sumbre
și prin fum amețitor,
se stârni un joc de umbre
și se auzi un geamăt:
�Ajutor! Ajutor!�
Și deodată
se cutremură pridvorul
de o luptă-nverșunată.
Ca năluci în văi deșarte,
umbrele loveau de moarte.
Zăngăniră geamuri sparte.
Apoi ușa a fost dată
la o parte.
-Doamne, hoții mă sugrumă.
Uite-mă cum mă legară.
Casa mea… era un templu,
un Eden, odinioară.
Dar prietenii cu mască
au știut să mă-mbrâncească
în orgie și în viciu�
și din templul meu făcură
o tavernă și-un ospiciu.
Vino, Doamne, dă-i afară!

Și Isus, luând în mână
bici de funii și curele,
iată-L… face-un pas cu ele.
Sare ușa din țâțână.
Cade lanțul pe podele.
Fug ca șerpii prin țărână
toți prietenii de rele.
Fuge pofta și minciuna,
furtișagul și beția,
îmbuibarea și trufia;
fug… și fug pe totdeauna.
-Doamne, sunt salvat!
Sunt liber!
Casa mea a Ta e toată!
Nu mai pleci de-aici, Isuse,
niciodată!
Intră ca Stăpân pe veci.
Schimbă totul cum Îți place,
fă ce vrei, dar nu mai pleci!

Fericit și plin de pace,
Domnul iute Își sumene
mânecile Lui de in.
Zboară sticlele de vin,
veștejitele buchete,
scrumiere și brichete,
toată spuma de venin.

Da. A fost învins dușmanul!
Se înalță-n soare schele…
cu luciri de baionete,
bate, bate târnăcopul
în perete.

Lumea plină de mirare,
trecători, prieteni, rude,
toți se-ntreabă:Ce-o fi oare?
Iar Zidarul le răspunde:
�Deocamdată,
demolare!�